TĂCERE NĂUCITOARE

Ei se fac că guvernează (cerșind cu lacrimi în ochi sau cu spume la gură – să fie dați afară), în timp ce de pe meterezele opoziției, cei care ar fi trebuit să riposteze încearcă să mimeze apelul de dimineață, aruncând pe teren tot felul de pocnitori, care mai de care mai pline de artificii multicolore.
Din comunism ne vine o descriere plastică a stării sociale trăită:, ”Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” care, în condițiile noilor date din tren, pot formula realități paralele: ”Ei se fac că ne conduc, noi ne facem că-i alegem” .
Joaca aceasta de-a ambiția, de-a orgoliul rănit vine astăzi să umple paharul politicii dâmbovițene, încercând să reziste trepidațiilor nervozității anului electoral, evitând să se reverse pe tăblia mesei pe care sunt întinse cărțile de joc. Chiar dacă, nu putem evita amestecul din umbra a celor care, ascunși fiind, conduc de fapt fiecare mișcare, se poate observa o neglijență în serviciu a celor datori cu păstrarea secretului de serviciu, astfel încât suntem martorii unei zvonistici agresive, dar îmbrăcată în hainele spectacolului de campanie electorală.
Mulți încearcă să-și scuze pagubele colaterale (vezi prăbușirea cursului valutar, pus în situația ridicolă de a atinge maxime istorice, chiar dacă economia a mers constant bine, a avut o creștere sănătoasă, care nu motivează astfel de derapaje.
Astăzi, din nou, este așteptat un verdict al CCR, verdict care ne va face să mai adăugăm un pas înainte sau ne va oblige să mai facem un pas înapoi. Tot astăzi PSD va interpreta rolul din Bărbierul din Sevillia când i se va cere să-i dea pălăria Guvernului Orban, care va pleca acasă, dar nu pentru a se odihni, nu pentru a ne lăsa în pace, ci, pur și simplu, pentru a continua să ne țină călcâiul pe aorta. Această anomalie, care în termini științifici, se numește pofta ce-a poftit Klaus Werner Iohannis (”să aibă guvernul lui”) scoate din normalitate toate preceptele unei guvernări în interesul cetățeanului, ajungând să fie doar o caricatură a decretului regal, ”Statul sunt eu!” Este adevărat, această îmbulzeală de sentimente contradictorii, provocată de Ludovic al XIV-lea, a dat voie admirației să recunoască o conducere cu mână de fier atunci când aceasta adună dezvoltare, bunăstare, lumină, încântare, chiar și din partea duşmanilor monarhiei (”Voltaire spunea despre anii domniei sale că au reprezentat o epocă etern memorabilă, „Marele Secol” al Franței. Pentru a mai rămâne câteva rânduri în zona extazului produs de un astfel de conducător, să mai culegem câteva vorbe despre Regele Soare al Franței, care a domnit timp de 72 de ani, din 1651, când regele împlinise deja 16 ani, chiar dacă pe tronul Franței a urcat de la vârsta de 5 ani. Astfel, Napoleon spunea despre Ludovic al XIV-lea că ”a fost nu doar un mare rege, dar și singurul rege al Franței care să merite titlul de monarh”. Filosoful german Leibniz îl considera unul dintre cei mai mari regi din toate timpurile.
Domnia lui Ludovic al XIV-lea a reprezentat și o perioadă de înflorire economică şi culturală. În perioada domniei sale, literatura franceză înflorește prin operele clasice ale lui Molière, Racine și La Fontaine”).
Am insistat pe dezvoltarea acestei paranteze pentru a ne aminti se însemnă să protejezi statul și nu să-l decimezi, cum se întâmplă astăzi cu noi, românii de pe Dâmbovița, după ce tot noi am asigurat protecția unui alt ”barbar al puterii”, a se citi Traian Băsescu.
Astăzi, România începe să aibă dureri de cap, în ceea ce privește identitatea noastră ca neam, când simțim cum suntem sfâșiați de atrocele puteri care, până mai ieri, ni s-au gudurat printre picioare, jucându-se cu degetele noastre (așa am crezut noi) , când de fapt ele nu făceau altceva decât să ne lege, împiedicându-se în momentul în care ne-au speriat, nu pentru a ne omorî, ci pur și simplu pentru a ne pune pe fugă, cu tot felul de recomandări, astfel încât singuri să ne provocăm moartea.
Trebuie să conștientizăm faptul că suntem în mare pericol. Nu cred că mai avem timp să ne hârjonim între noi, nu cred că mai avem timp să filosofăm pe textul neînțeles, nu mai avem timp să recunoaștem ceea ce am făcut, drept pentru care nici o judecată post-factum nu mai este utilă.
Avem nevoie de trezire, de conștientizare, avem nevoie de oprirea în loc din alegarea bezmetică, să privim nu doar înainte, să privim în toate părțile astfel încât să avem în clar coordonatele care ne fixează în spațiu.
Priviți cum dihonia a început să atingă exteriorul dar și interiorul construcțiilor noastre, fie că sunt materiale sau spirituale. Ceea ce se întâmplă acum cu noi nu poate să învinovățească pe nimeni, atâta timp cât, vinovații de facto suntem noi, fiecare. Salvarea noastră poate să vină dintr-o totală și necesară imperioasă tăcere adâncă. O tăcere dincolo de adâncimea cuvintelor. O tăcere năucitoare fără ca aceasta să fie năucă.
ADI CRISTI