ORBAN ȘI CORONAVIRUSUL

Ne bate coronavirusul în ferestre, chiar dacă, o astfel de bătaie, ne-ar da de știre că a venit Moș Crăciun. Cum să vină la sfârșitul lui februarie Moșul când, de fapt, ciobanii încep să alerge după miei anului 2020, pregătind Răstignirea, Învierea și Înălțarea? Mai mult, în aceeași stare confuză, se amestecă și îmbulzeala politică a unui an sălbatic, nervos și greu de înțeles, an care ne face să ne ținem respirația, în timp ce șiroaie reci de transpirație ne inundă viața de toate zilele. Suntem atacați pe toate fronturile, din toate părțile, din exterior, dar și din interior. Suntem atacați cu toate armele, de la sulițe și arcuri, la ultimele achiziții militare, (fie ele și second hand, plătite ca noi nouțe), în timp ce atacatorii ne par cunoscuți, ca o succesiune de imagini care ne urmăresc din oglinzi sau chiar din vitrinele prin dreptul cărora ne continuăm alegarea. O astfel de constatare, recitindu-l pe Octavian Paler cu ”Viața ca un peron”, mă face să cred că deja am ajuns pe linia moartă sub titlul ”Viața ca o alergare”. Nu mai avem tihnă, nu mai avem odihnă. Doar trepidația pașilor, aruncați elastic de caldarâm, ne cântăresc starea noastră de greutate, cu toate grijile posibile și imposibile, multiplicate de-a valma, neînțelese dar adunate, stivuite ca într-o debara alandala, astfel încât să ne aducem aminte de misterul copilăriei dezvoltat în astfel de spații întunecoase, strâmte și greu de pătruns, din cauză de obiecte rămase a fi nefolositoare sau pur și simplu uitate.
Dintr-o dată suntem descoperiți în ofsaid, fără ca arbitrul de tușă să ridice fanionul, dar nu pentru că a uitat să facă gestul acesta profesionist, ci pur și simplu pentru că tușa, pe lungimea căreia era stăpân, nu mai există. S-a șters din neatenție sau, mai precis, dintr-o mutație greu de înțeles, greu de explicat.
Țara, peste noapte, a ajuns în epicentrul coronavirusului care a atacat nemilos nordul Italiei, încă nu se știe cum, ceea ce înseamnă că peste două milioane de români au rămas dintr-o dată fără mirajul străinătății. Într-o astfel de situație, România trebuie să-și aducă fii acasă! România trebuie să înceteze alintătura alegerilor anticipate, care oricum nu se pot face, decât în mintea înfierbântaților, Iohannis și Orban. România este somată deja de bunul simț al cetățeanului, constrâns de siguranța sa să se trezească. Nu mai avem timp de nici un spectacol aiuritor, nu mai avem timp să râdem, nu mai suntem pregătiți să ne ironizăm adversarii. Este nevoie de fiecare, de mult uitata unitate, care ne transformă într-un zid inexpugnabil în fața vieții de zi cu zi, viață înțeleasă cu toate provocările ei. Deja oamenii sosiți din Italia sunt preluați de pe stradă cu ”capsula” pentru coronavirus, fiind izolați tot din ”alergare”. Un astfel de pasaj de tip breaking news vine să ne mai trezească o dată, să ne mai ardă o palmă peste ceafă. Între timp, Italia nu ezită să scoată armata în stradă, făcând simțită prezența statului care îi pasă de ceea ce se întâmplă în țara. La noi, continuă mascarada lui Ludovic Orban și al Ralucăi Turcan deciși să meargă până la capăt, chiar dacă, între timp, ”până la capăt” însemnă mai mult cimitir decât Parlament.
Coronavirusul nu mai poate fi ignorat. El nu este doar un virus gripal. El a demonstrat că poate cauza izolări de orașe, țări, și chiar continente. Toate contractele economice sunt înghețate ne mai putând fi puse în operă. Circulația persoanelor a fost, de asemenea, înghețată. Nu mai circulă oamenii, nu mai circulă mărfurile. Izolarea devine o stare de fapt. Toate întâlnirile sunt suspendate. Imaginea orașelor din China , izolate, devine o stare generală. Nordul Italiei începe să semene cu acest nou tip de aisberg teritoriale. Chiar dacă România încă stăpânește fenomenul, nu putem să privim doar la timpul prezent. A doua zi unitățile medicale specializate declară zeci de îmbolnăviri peste cifra din ziua trecută. Rata de mortalitate este de 2,5%, chiar dacă s-au luat cele mai drastice măsuri, paralizând pur și simplu planeta. NU mai vorbim despre o pandemie, nu mai vorbim despre ravagiile unui virus necunoscut asupra căruia s-a reușit să se acționeze din punct de vedere medical. Deocamdată, lupta se dă în zona de prevenție și mai puțin a tratamentului. Nu există încă un vaccin care ar putea să stăpânească atacul nemilos al acestui tip de virus. Acesta este așteptat cel mai devreme în luna septembrie 2020. O astfel de lungă așteptare, care, de fapt, este o urgență în domeniu, o ”ardere de termene” greu de explicat și mai ales greu de înțeles, ne provoacă să ne imaginăm cum imposibilul a fost demontat în părțile sale componente.
(Epidemia de coronavirus 2019-nCoV, cunoscut și sub denumirea de coronavirus Wuhan, focar de pneumonie chineză sau pneumonie Wuhan a început pe 12 decembrie 2019 în centrul orașului Wuhan, China, atunci când a apărut un grup de persoane cu pneumonie de cauză necunoscută, a fost legat în principal de proprietarii de tarabe care lucrau la piața de pește Huanan, care vindeau și animale vii. Ulterior, oamenii de știință chinezi au izolat un nou coronavirus, denumit 2019-nCoV, care s-a dovedit a fi cel puțin 70% similar în secvența genelor SARS-CoV. Coronavirusul 2019-nCoV a fost identificat în Wuhan, provincia Hubei, China, după ce oamenii au dezvoltat pneumonie fără să aibă o cauză clară și pentru care vaccinurile sau tratamentele existente nu au fost eficiente)
Această paranteză ne aduce față în față cu începuturile atacului mondial al acestui nCoV care a reușit în numai două luni să afecteze peste 30 de țări în care s-au înregistrat 77.925 de îmbolnăviri, din care au murit 2.362 de persoane, fiind tratate 20.882 persoane.
Chiar dacă aceasta este o statistică de parcurs, care astăzi sigur este depășită, ar trebui să ne responsabilizeze, trezindu-ne la realitate.
ADI CRISTI