ÎNTOARCEREA ACASĂ

Se spune că răul care ne paște încă nu ne-a încercat, încă nu a trecut. Este ca un fel de strigăt aruncat în deșert și care începe să se rostogolească înspre noi, antrenând valuri succesive de nisip. Țipătul disperaților diasporei, care vor acasă, care din nou au redescoperit România, care și-au amintit că știu românește, că știu să implore în limba maternă, cerându-se acasă, la ei, în orașele sau satele României. Specialiștii, printre care îl amintim pe prof.univ.dr. Adrian Străinu Cercel, accentuează că șocul nostru va fi în momentul în care Covid-19 va da iama prin satele cu drumuri de pământ, lipsite de apă curentă, în lucruri uitate de Dumnezeu, nevinovate și fermecate de un timp împietrit.
Dacă până acum, în aproape două luni de luptă cu noul coronavirus, am reușit, asumându-ne eșecurile de rigoare, să ne ținem în frâu extinderea browniană a virusului, cu eforturi ce nu pot fi ascunde, dar nici exagerate. Trebuie să ne asumăm adevărul că și de această dată am fost nevoiți să învățăm din alergare, metodă care ne-a pus în valoare sacrificiul medicilor și a asistentelor medicale și, mai nou, a Armatei.
Starea de urgență începe să introducă o componentă străină comportamentului general al românului, aceea privind seriozitatea, precizia și disciplina. Într-un cuvânt românul este obligat să înțeleagă și să aplice în practică starea de disciplină. Ți s-a spus că trebuie să mergi pe linia roșie, atunci mergi pe linia roşie, fără a-ți aminti că interesele tale te-ar putea duce pe linia neagră.
Dacă la nivelul mediu al educației de la oraș se întâmplă să se facă aproape 60 de dosare penale, pentru săvârșirea infracțiunii de a înlesni propagarea în masă a virușilor letali, atunci când țara se va confrunta cu întoarcerea țăranilor acasă, din Spania, Franța, Germania, cu ocazia Sărbătorilor Pascale, vom fi nevoiți să asistăm, din ce în ce mai neputincioși, la una dintre cele mai grave explozii a infestării cu noul virus, Covid-19.
Și, totuși, acest tip de comentariu este unul mai dur decât poate sufletul meu să susțină. Există pilda întoarcerii fiului rătăcitor. Întoarcerea aceasta nu poate fi decât căința celui care a greșit, a celui care a urlat împotriva celor rămași acasă, înroșind o dată în calendar, pe 10 august. Trebuie să recunoaştem ei sunt cei pe care clasa politică i-a manipulat, introducându-i în jocurile ”ciumei roșii”, provocându-i la obscena strigare. MUIE PSD. Acest tip de manifestări arogante, susținute vizibil, ”de la fața locului de ”omul în vestă roșie” a indus în cei rămași acasă o istovitoare pedeapsă și sete de răzbunare. Manipularea și-a atins scopul, a dezbinat un popor, alimentându-l cu aroganța celor plecați și cu umilința celor rămași. Pe un astfel de teatru de război a fost construit artificial sângeroasa zi de 10 august, zi în care a câștigat tot timpul cei care au ajuns la putere, astfel încât locul câștigător să fie de fapt holograma celui care câștigă.
Acum s-a întors calimera. Băștinașii îi privesc cu dispreț pe care care se întorc acasă, amintindu-și că ”și noi suntem români”, uitând că nu-i mai cheamă Gică Spaniolu sau Giani Italianu, Jean Francezu, sau Klaus Germanu, ci pur și simplu: Gheorghe, Ion, Vasile sau, mai exact Nelu a lui Păduchioșu, Gică Turmentatu sau Maria Cur de fier. Într-un singur cuvânt toți sunt români.
Nu putem să ne împotrivim întoarcerii lor acasă, nu putem să fim indiferenți și să nu-i ajutăm, chiar dacă o dată ne-a băgat cuțitul în spate, spunându-ne că ei nu ne cunoscut, fiind altceva sau altcineva.
Moartea care ne dă târcoale, fără a ne atinge deocamdată, este pe punctul de a ne deștepta, de a ne trezi la realitatea pe care de mult am părăsit-o. Suntem din ce mai sensibili, din ce în ce mai dispuși să ne ajutăm aproapele, Gigi Becali, Simona Halep, Andra dând tomul la acest cântec specific totuși poporului român încă din vremurile de început, atunci când a crescut faima poporului primitor, prietenos, gata oricând să sară în ajutorul celor aflați în nevoi.
Mai mult ca oricând avem nevoie pe lângă disciplină și de valorile născute din compasiune, sacrificiu, mai ales că acum eroii noștri sunt cei din linia întâi, lucrătorii în spitalele României, medicii și asistentele medicale, care au fost pur și simplu condamnați la locul de muncă, de nici un comandament militar, ci pur și simplu doar de conștiința lor profesională,
Cinste lor!
Aplauze pentru cei care ne-au adus aminte că înainte de toate, trebuie să fim oameni. Un astfel de exemplu ar trebui să reducă la minim eșecurile de conștiință a celor care deliberat nu respectă regulile, amenințându-ne direct viața!
ADI CRISTI