URMĂTORUL LA RÂND

Nu mai rezistăm. Semănăm cu o oală care dă în clocot. Se revarsă din noi neputința de a nu fi în stare să stăpânim prezentul. Totul ni se strecoară printre degete ne fiind în stare să strângem palma, așa cum am făcut-o de atâtea ori când trebuia să tragem de frânghie, să ne scoatem la mal. De această data malul nu numai că nu se vede, dar, se pare că, și-a schimbat direcția, fiind în adâncime, în hău, în abis.
În fiecare zi cifrele ne decapitează, asemenea unei ghilotine necruțătoare speranța. Din ce în ce mai mari, din ce în ce mai înspăimântătoare, atât timp cât și noi am învățat să murim. Se moare din Covid-19 și în limba română: Izolați, Carantinați, Infestați, Internați și, iată, pe locul plin de verdeață, ”Împământați”.
Oficialii noștri defilează prin fața piețelor publice goale, încă cu penele în lumină, înfoiate, cu piepturile bombate de aroganță și fățișă importanță, fără ca cineva să-i mai ia în seamă.
Nebunii din Spitalele de specialitate au ieșit în stradă, oferindu-ne vizual, per ansamblu, imaginea complete a societății, cu Napoleon, Ceaușescu, Hitler și, nu în ultimul rând, cu Hanibal în fruntea noastră. Restul nu mai contează, așa cum nimic altceva nu mai contează decât apa, săpunul, spălatul pe mâini și pe față.
Profesorul Adrian Străinul Cercel ne-a cerut să scoatem batistele la vedere, să punem palmele pe bănci, să se vadă cum ne curge pământul de sub unghii, scobindu-ne cu bețigașele în urechi, eliberându-ne auzul fin din năclăiala de ceară din urechi. Igiena de clasele primare a ajuns astăzi să ne trimită la groapă, ca un decont fulminat, greu de crezut, imposibil de contestat. Suntem puși în situația în care nici măcar mea culpa nu ne mai ajută, nu ne mai iartă, nu ne mai face să ne simțim vinovați cu păcatele recunoscute, supuse iertării.
A venit domnul profesor și ne-a tras de urechi, cu dojană, dar fără violență, încercând să lipească la loc cioburile de porțelan chinezesc ale inimii noastre de înger păzitor, numit, pentru cunoscători, Gabriel. Ne-am spart inima, scăpând-o pe stânca ignoranței noastre, a acelei aroganțe în urma căreia din tot se alege doar praful și pulberea.
Președintele Klaus Werner Iohannis încearcă să se încadreze în rând cu liderii europeni, cei care nu au ezitat de la început să iasă în fața popoarelor lor pentru a le vorbi cu emoție, simplitate, bună creștere despre marea încercare pe care o au de trecut împreună. Atât președintele Franței, cât și cancelarul Germaniei, prim miniştri Italiei și Spaniei nu au ezita să abordeze tonul uman, îngrijorător, cald, dar ferm, în același timp.
Nu aș dori să pun gaz pe foc, într-un astfel de moment, când se este nevoie de foarte mult calm, de foarte multă decență, de tonul împăciuitor care nu lasă să se întrevadă duşmănie și sete de răzbunare.
Dar, atunci când dezbinătorul țării, Klaus Werner Iohannis (cu nume de cod) fără a-și recunoaște gafele, fără a-și face mea culpa pentru patru ani de dușmănie pe față, de fracturare a societății, vine dintr-o data, tamnesam și ne propune să fim uniți, solidari, sesizând că doar împreună vom reuși să trecem această cumpănă, ridică mari semne de întrebare în ceea ce privește credibilitatea mesajelor sale.
Poate de aceea românii, când trebuie să-și citeze conducătorii, pentru a-și găsi reperele de urmat, preferă să-l citeze pe Emmanule Macron, chiar dacă acesta nu este decât președintele francezilor. Este trist să constați că tu nu poți să-ți nominalizezi președintele, care te reprezintă și care luptă pentru tine, fiind obligat să cauți prin vechi sau aiurea astfel de repere.
Dintr-o data ne-am trezit cu șase morți de-ai noștri, autohtoni, chiar dacă au fost produși de invazia diasporei, care nu a ezitat să escaladeze gradul de sârmă ghimpată, construit pe nevolnicia acestora de a fugi din țările considerate până mai ieri salvatoare pentru satisfacerea nevoilor lor de neonorat în spațiul mioritic. Acum, sârma ghimpată scrijelește sânul mamei, în încercarea dezorientaților de a se hrăni cu orice preț.
În timp ce scriu aceste gânduri alți suferinzi sau încolonat să moară. S-ar putea ca până la sfârșit, dacă nu mă grăbesc sau dacă nu mă opresc din scri să mai consemnăm următorul sau următoarele decese.
În Italia, dar și în Spania, medicii sunt copleşiţi de gesturile greu de înfăptuit, acelea de a hotărî ei cine va trăi și cine nu. Cine va fi ventilat și cine va fi deconectat. Nici măcar Dumnezeu nu are această posibilitate de a alege, de a lua peste rând, de a transforma moartea în crimă.
Aceasta este fundamentala diferență între El și noi. El nu ucide, el este Talăl Nostru, în timp ce noi, jucându-ne de-a Dumnezeu, suntem niște criminali, mai ales atunci când decidem cinici că cei care sunt trecuți de 65 de ani nu mai au nici o șansă, decât aceea de a lăsa patul de spital gol, pentru următorul la rând.
ADI CRISTI