De ce a fost scoasă Armata în stradă? Cum de ce?! Armata face parte din zestrea poporului! Cu atât mai mult, de ce a fost scoasă Armata în stradă? Doar să fie o pată de culoarea nisipului pe stradă, pe lângă bleu jandarmul Ministerului Afacerilor Interne? Căci altceva nu te lasă să citești atunci când încerci să decriptezi formula un poliţist – un jandar – un militar.
Este adevărat, militarul târâie după el antica pușcoace, din timpul celui de-al doilea război mondial. Sunt rău gândind așa. Dar, pentru a-mi duce gândul malițios până la capăt, nu pot decât să mă întreb dacă cartușele pentru aceste arme mai sunt valabile după 80 de ani?!
Imaginea care ar putea să fie în defavoarea armiei române ține acum de inutilitatea militarului în arhitectura tripletei amintite mai sus. Polițistul este polițist, legitimează și invită la secție pe cei asupra cărora li se năzare că ceva nu ar fi în ordine, evident în acord cu prevederile legii, Jandarmul este ”mâna forței” care va acționa în cazul în care bănuitul manifestă reticență la invitaţia polițistului, astfel încât, la o adică, va acționa și mascatul, omul școlit să taie de la rădăcină un posibil conflict, de această dată bazat pe forță. Ei bine și atunci, în această distribuție de roluri, militarul ce mai are de făcut în afară de rolul său de imagine de a târî pe mijlocul străzii relicva armată, pentru care faptul istoric ne umple de mândrie, mai ales când în urechile noastre încă mai bate ca o limbă de clopot, ordinul ”Pe aici nu se trece!”?
Ar fi o explicație benefică pentru militar. Deci, prezența sa trebuie înțeleasă din start ca fiind substitutul lui ”Pe aici nu se trece!”. Dacă vezi nisiposul ieșindu-ți în față, trebuie automat să faci cale întoarsă și să-ți alegi o altă direcție. Cu și mai puține cuvinte suntem puși față în față cu destinul pe care, de această dată, l-am rupt din ritmul destinului implacabil al ciobanului moldovean, cel care a preferat moartea ca pe un dar divin, în locul luptei pentru supraviețuire.
Scene isterice din categoria bolnavului de Covid-19, care scuipă birjărește în față tocmai pe medicii care se luptă cu boala aceasta considerată astăzi ca fiind fără leac, vin să ne anestezieze tot elanul produs de lupta eroică a celor îmbrăcați în halate albe. Mai mult, gestul acesta mârlănesc produce și efecte directe, astfel încât nouă cadre medicale au fost infestate cu Covid-19. Dar, Dumnezeu vede și nu iartă, chiar dacă, se spune că, el este Tatăl Nostru, al tuturor și criminal și victimă. Femeia cu scuipat în plus, nu după mult timp, a murit! Să fie vorba de o pedeapsă divină sau pur și simplu de soarta deconotată în formula ”așa i-a fost scris”. Poate, mult mai spectaculos, ar fi fost să se întâmple ”Întoarcerea celuilalt obraz” și păstrarea în viață a canaliei, să-și dea singură seama cine a avut dreptate!
Acest caz nu este unul singular. Pe parcursul acestei pandemii am mai fost martorii acestui tip de revoltă, de protest, culmea față de cei care nu au ezitat să se ia singuri la trântă cu virusul, chiar dacă, timp de două lumi, cadrele medicale au riscat pe pielea lor infestarea, fără ca această boală să nu fie considerată o boală profesională.
Din nou ne lovim de o educație precară a scuipătorilor care, printr-un astfel de gest reprobabil, dădeau de fapt măsura înțelegerii lor. Atât îi duce mintea, atât arată!
Președintele Klaus Werner Iohannis începe să fie politician rasat. Începe să discearnă și să se poziționeze de partea cetățeanului. Nebunia, de altfel renumitului prof.univ. dr. Adrian Străinu Cercel, a fost imediat și drastic sancționată. Formulată ”în brut”, fără nici o posibilitate de a te întoarce și de a te corecta, strategia ”apărării” persoanelor peste 65 de ani, prin obligarea acestora la o carantină forțată în spații special amenajate, doar pentru că aceștia au peste 65 de ani (sic!) a fost o nucleară care a zdruncinat serios credibilitatea profesorului. A venit Klaus Werner Iohannis la momentul potrivit și a liniștit populația, i-a mai dat voie să respire liber și ușurat, atâta timp cât președintele a reușit să le ia o piatră de moară de pe suflet. Cunoscând performanța intelectuală a profesorului, modul său tranșant de a se exprima, nu cred să împărtășesc și eu această stare de cumințenia pământului, gândindu-mă că nu degeaba s-a încercat și construirea acestei perspective, dure, nemiloase dar care ar putea să fie singura cale salvatoare. Singurul drum spre libertatea garantată.
Aș vrea să mă înșel. Aș vrea să nu am dreptate. Aș vrea ca prof.univ.dr. Adrian Străinu Cercel să fi ratat o interpretare științifică, doar pentru ca ceea ce ni s-a spus să nu se întâmple. Să fie culpa noastră, greşeala care nu ne poate pedepsi cu moartea.
ADI CRISTI