CU ZÂMBETUL PE BUZE

Suntem deja în mișcare. Numărătoarea inversă a pornit. Mai avem trei zile până când se va tăia panglica revenirii României în teren, acolo unde se joacă deja revenirea la viața post-covid. Nimeni nu poate garanta reușita. Nimeni nu ne poate spune dacă acesta este drumul cel bun, cu atât mai mult cu cât două țări temerare s-au văzut nevoite să se retragă din teren, să-și tempereze elanul, atâta timp cât, din nou suntem somați că nu putem glumi cu această pandemie, din ce în ce mai nemiloasă, mai prietenă cu moartea decât suntem noi obișnuiți cu a doua șansă, cel puțin.
Avem nevoie de acea clipă a lucidității în care să reușim fiecare să ne dăm seama că o data cu relaxarea am primit de fapt responsabilitatea de a avea grijă de noi și, mai apoi, de cel de lângă noi sau de cel pe lângă care trecem.
O astfel de provocare nu poate decât să fie un prim examen pe care îl vom da cu cărțile pe masa, cu invitația de a ne ”inspira”, dar care nu poate fi trecut decât în măsura în care vom știi la ce pagină să deschidem manualele pentru a vedea ce spun specialiștii despre situația în care suntem chemați să acționăm. Noi să acționăm și nu alții. Noi să decidem dacă ieșim din casă, dacă suntem pregătiți să ținem minte definiția ”distanțării sociale”, ce este o mască și ce face ea, de ce trebuie să folosim mănușile de protecție, cum și când trebuie să ne spălăm pe mâini și pe față. De asemenea, de noi va depinde dacă suntem pregătiți pentru această aventură a stăpânirii timpului prin precauție.
Vor câștiga cei care se vor dovedi om lângă om că sunt persoane responsabile, chiar dacă conducătorii lor pot fi acuzați, într-un final dramatic, de iresponsabilitate. Formula „DESCURCĂ-TE SINGUR”, cu ajutorul căreia am reușit să schimbăm realitatea ”mâinilor întinse”, așteptarea ca altcineva să gândească pentru noi, altul să ne dicteze mersul prin viață, investindu-ne doar cu calitatea celui care este educat să ceară și nicidecum să aibă inițiativă. Așteaptă un șef pentru fiecare decizie pe care el ar trebui să o ia, rolul său rezumându-se de a fi doar executantul fără replică, ascultătorul docil, cel care nu-și asumă reușita, dar nici eșecul.
Iată că, a venit din neunde un virus ce a scurtcircuitat lipsa de responsabilitate, care ne-a trezit din somnul cel de veci, readucându-ne la viața reală, după ce am fost ținuți legați la ochi și duși prin viață de mână.
Noul strigăt, din categoria ”Veniți de luați lumină”, a fost produs de această presiune pusă pe fiecare din noi să ne responsabilizăm deciziile, să fim răspunzători pentru fiecare pas făcut, de urmările acestei evadări în realitatea imediată.
Nu mai trebuie să-i acuzăm pe cei de lângă noi. Nu mai trebuie să pornim cruciada căutării vinovatului. Trebuie să plecăm de la constatarea că noi suntem primii vinovați pentru ceea ce ni se întâmplă, că de noi depinde cine va câștiga lupta cu noul coronavirus. De asemenea, trebuie să fim cât se poate de convinși și de pregătiți să înţelegem că Covid-19 nu este moartea în sine. El trebuie tratat doar la nivelul provocării morții și nicidecum al destinului implacabil, pe care și l-a asumat ciobanul moldovean în întreg spațiul mioritic.
Iată de ce cred că este o falsă bucurie apropierea noastră de relaxare, în spatele căreia ar putea să existe iresponsabilitatea în formă naturală, dacă este lăsată să zburde de una singură ”prin toate cele ce mâine vor râde sub soare”.
Ceea ce se va întâmpla după 15 mai 2020 poate fi un lucru mult mai grav decât întâmplările deja petrecute până acum și care au avut darul deșteptării. Vinovații nu vor mai fi amendați, pur și simplu pentru că nu există încă o procedură viabilă, care să ne pună să ne scoatem singuri bani din buzunar, pentru a achita amenzile (pentru care tot noi suntem chemați să tăiem chitanța), penalizând eventuala abatere de la traseul luptei cu coronavirusul Covid-19. Ajungem, astfel, în ridicola situație ”eu centrez, eu dau cu capul”, situație care, paradoxal, devine singura cale de a ieși la drum, înspre normalitate.
Suntem aliniați la linia de START, așteptând să auzim pocnetul care este în măsură să pornească cronometrul. Câștigătorul, totuși, nu va fi cel care va ajunge primul la finalul cursei, ci, în ordinea importanței, cel care termină cursa, cel care termină cursa în picioare, cel care termină cursa în picioare, cu zâmbetul pe buze. Cu zâmbetul pe buze și cu coloana vertebrală dreaptă ca viața asumată.
ADI CRISTI