Inima mea nu mai este sala de așteptare
în care te-am primit
să nu aștepți plecarea în picioare
a ajuns să fie o haltă
în care nimic nu mai oprește
și nimic nu mai pleacă
un fel de părăsire
folosită pentru linia moartă
cu atât mai bine
căci despre sfârșit am ajuns să vorbim
cum altădată vorbeam despre iubire
despre ceea ce uităm să mai fim
Am uitat să ne atingem
să fim împreună
am uitat să șoptim,
să privim clarul de Lună.
Am uitat că suntem
în primul rând muritori
că molima face parte din viață
și noi vom rămâne copiii din flori
Am uitat să oferim iubitei o floare
Ce ascunde în ea noaptea tăvălitoare.
ADI CRISTI