Am dat-o pe relaxare. De ziua copilului ne-am pus în locul acestuia și am început să ne izbim cu fundul de caldarâm, ţipând ireconciliabil că vrem la terasă, vrem la plajă, vrem să mergem cu mașina oriunde ne-ar duce aceasta, fără a mai povesti în scris ce ne-a determinat să ne alegem această rută auto, ce urgență ne-a scos din spațiul localității de domiciliu!
De la 1 iunie am început să simțim vântul cum ne lovește sub aripi, cum ne înălțăm iremediabil, sesizând sub umbra noastră pericolul iminent al prăbușirii. Vrem sau nu, trebuie să o luăm în calcul, să fim cât se poate de atenți la tot ceea ce se mișcă sub noi, deasupra noastră, precum și la ceea ce se întâmplă cu noi, redivivus! Renașterea este un fel de a ne alinta, când de fapt putem vorbi doar despre o trezire cu tot cu deșteptare.
Tot ea, renașterea, nu-și neagă continuitatea, nu-și revendică postura masculului Alfa, insistând mai mult pe latura stabilității, a consolidării fundației pe soclul căreia se poate dezvolta opera de artă sau, vorbind la modul general, esența culturală a timpului prezent. Acel tremur de aripă dedicat zborului să fie în stare să ne țină minte, să ne ia în seamă, să fie, la urma urmei, memoria vie a întâmplărilor care contează, dar și a celor de coloratură, de fundal, de bunădispoziție.
Dacă terasele militează aproape în exclusivitate pentru socializare, pentru ieşirea din matricea ”maxim trei persoane”, plajele au o puternică opțiune de relaxare, de revenire la gânduri mai pașnice, mai detașate de presiunea noului coronavirus care nu ar fi atât de rău dacă nu ar aduce,, din când în când, moartea la masă.
Regula distanțării fizice tinde să intre în reflexul celui ieșit din casă, așa cum avem deja în reflex trecerea străzii doar prin locurile marcate, doar pe culoarea verde a semaforului. Nu trebuie să ne sperie acest supliment de ”ținere de minte” cu atât mai mult cu cât obligativitatea distanțării în jurul razei de doi metri face parte din ABC-ul convieţuirii normale, ”a pazei care trece primejdia rea”.
După primele zile a relaxării sunt semne care au capacitatea de ”a ne face oameni normali”, de a ne oferi din nou personalitatea celui care decide, în viața cea de toate zilele, cum să pășească, cum să meargă, pe cine să întâlnească, cu cine să vorbească. O astfel de stare ne face să ne simțim oameni întregi, personalități puternice, de voința cărora depinde cursul vieții pe care ni-l asumăm, responsabil și irevocabil. Orice pas înapoi, făcut intempestiv, poate crea senzația, cel puțin, de nehotărâre, de ceva care nu merge, stare care se transmite fulgerător atât celui de lângă tine, ci chiar comunității întregi. Trebuie să recunoaștem, și să ținem cont de această verigă slabă, că bănuiala a ajuns astăzi la acea tensiune care ne poate intimida, descuraja, ne face să fim cât se poate de precauți, până la manifestările de paranoia.
Vrem sau nu, suntem prizonierii lipsei de încredere, în timp ce, ceea ce ni se spune despre pandemie, despre modalitățile în care acesta poate fi învinsă, poate cauza opusul reacție, acela prin care nu mai suntem dispuși să credem că ceea ce există ar putea într-adevăr să existe. Din ce în ce mai multe suspiciuni apar atunci când pe piața social media apare tot felul de scenarii, care mai de care mai fanteziste, mai șocante și ireale despre noul coronavirus, invocându-se tot felul de versiuni oneroase, de răfuieli la vârf, mai ales că actorul numărul 1 al lumii, Donald Trump, nu ezită să dea de pereți cu toți factorii implicați în desfășurarea evenimentelor, dar și cu propriul său popor, prins în menghina rasismului mocnind și care, din când în când, iese la suprafață prin flăcările protestelor de stradă.
Acest tip de măcel civil nu ne este străin nici nouă, dâmbovițenilor, care acum ne dăm seama că o astfel de practică a fost importată de peste ocean, alături de ”visul american”. Am luat din state doar reacția dură a manifestanților, plină de golănii, vandalisme, de atacuri cu cocktailuri Molotov înspre clădiri, mașini, dar și înspre forțele de ordine. Despre replica jandarmilor nu avem voie să vorbim, atâta timp cât la noi în țară am fost obligați să aplicăm cealaltă față a măsurilor drepte, atunci când jandarmii, într-o încercare penibilă și amatoricească de a transforma un protest pașnic într-un început de asediu al Palatului Victoria, au fost deferiți pe mâna justiției pentru că riposta lor nu a fost destul de cavalerească și nu s-au lăsat călcați în picioare de interlopii capitalei.
Ar trebui ca ziua copilului, de exemplu, să devină ziua porților deschise nu numai la Cotroceni sau în Palatul Victoria, ci și în staffurile golănimii Capitalei, a interlopilor care reușesc să adune mai mulți ani de pușcărie decât este numărul anilor pe care vârsta lor reuşeşte să-i adune.
Revenind la Donald Trump, putem foarte ușor să constatăm că, de cele mai multe ori, prostia, aroganța și ticăloșia sunt în stare să disloce până și cea mai puternică democrație a lumii.
ADI CRISTI