24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ne apropiem de 15 iunie. Chiar dacă această evaluare semănă cu descoperirea ”ne apropiem de Lună”, nu este timpul să ne fandosim și să nu luăm în seamă anunțul. Esența acestuia, care poate fi pericol sau binecuvântare, se apropie mai mult de ”ce ne este dat, aia se va întâmpla”. Destinul implacabil, care stă deasupra neamului românesc, este de fapt pedeapsa veșnică a noastră, fără de care, trebuie să recunoaştem, nu am mai exista. Avem de dus această cruce a morții, indiferent de destinul fiecăruia. Dacă per individ stăm bine, surprinzător de bine, chiar, per total e pusă în evidență tragedia poporului condamnat să existe prin eroii săi și mai puțin prin oamenii de rând, care nici ei nu ezită sacrificiul, dacă țara le-o cere. Cu alte cuvinte mai mici, dar mai mărețe prin desfășurare, suntem un popor de eroi, un popor pentru care sacrificiul nu intră la negociat. Trebuie să murim, murim! Evident că, și în acest caz, sunt valabile nuanțele. Murim noi, murim, dar în folosul cui ne sacrificăm? Ce gheșeft avem și noi de la această trecere duioasă în neființă? Om fi noi români sadea, dar avem și convingerea că în fiecare român trăiește un mic, mic evreu, care ne separă câștigul, atât pentru țară, atât pentru noi.
Poate de aceea conducătorii noștri, cei care ne dau doar tonul la cântec, sunt mai mult concentrați pe câștigul personal decât pe cel care rămâne țării. Ei cred că reprezentativitatea se aplică și acestui măr al discordiei, de a câștiga ei pentru noi, în timp ce noi (restul celor care rămânem cu ochii în soare) ne mulțumim să-i binecuvântăm, să le dăm dreptul de a vorbi și trăi în același timp, în numele nostru. Noi, cei mulți, cei care formăm geografia poporului, suntem cel mai important produs de marketing politic, plecând chiar de la sloganul ”Vox Populi, vox Dei” (Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu).
Revenind la câștigul fiecăruia, nu putem ezita să ne bucurăm cu chipul omului trist, atunci când constatăm că una am vorbit și alta ne-a fost dat să aflăm după tragerea liniei sub șirul socotelilor ajunse la final. La acea adunare care, pentru cei mulți, s-a dovedit a fi de fiecare dată dezamăgitoare. Din nou suntem blocați în constatarea: „Una am vorbit și alta s-a întâmplat”!
De fapt, în acest punct nevralgic s-a concentrat întreaga neînțelegere. Acest punct a devenit polul tuturor dihoniilor. Pentru a ieși din impas, pentru a evalua corect unde se află trădarea, este necesar doar aplicarea muncii patriotice, a voluntariatului, a lucrului fără bani, acolo unde există motive serioase de separare a cuvântului rostit și împodobit cu fel de fel de promisiuni sforăitoare și rezultatul în sine, cel care are acea forță necesară dislocării energiilor viabile și necesare construcției întru creșterea ei și nu întru prăbușire.
Pentru a fi cât se poate de limpede, să existe o vreme (cu soare), în care toate beneficiile unei funcții, astăzi de importanța zeilor, să nu mai fie blindată cu tot felul de beneficii, cu tot felul de imunități, cu tot felul de sporuri, care mai de care mai sfidătoare, chiar și la adresa remunerației desprinsă din logica de plata, ce respectă formula unanim acceptată: ”după muncă și răsplată”.
Cel care acceptă să fie ales în fruntea comunității sau a țării, acela trebuie să dea dovadă de integritate totală, căci un contract social trebuie să scoată în fața alegătorului pe cel vrednic, pe cel în care încrederea nu trebuie inventată, ci doar probată, afirmată, asumată. Nu poți lucra pentru țară, dacă strategia ta se bazează pe jaf, hoție la drumul mare, pactizare cu infractorii, șmecherie care să-ți mascheze prostia și incompetența, lăsând din nou vocea poporului să constate: ”Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”.
Paradoxal această probă de microfon încă nu a ajuns să regleze sonoritățile în așa măsură încât stridențele să fie aplatizate, să se găsească acel ton prietenos, dar, în același timp, sensibil și plin de căldură umană.
Vrem sau nu, suntem construiți după chipul și asemănarea celui care ne va lua locul, a celui din viitor.
Vrem sau nu suntem constructorii viitorului, în timp ce prezentul îl folosim ca laborator de încercare și, poate, de aceea este atâta fum înecăcios, atâtea lacrimi și durere, atâtea răni sângerânde, parte a rezultatelor experienţelor noastre decontate în costul mult visatului și mult căutatului viitor luminos.
ADI CRISTI
