DIN CE ÎN CE MAI GREU DE STĂPÂNIT

Când ne obișnuim și noi cu ceva, numai ce acel ceva dispare ca prin minune, lăsându-ne cu obișnuința înecată în salivă, dând din fund în gol, de parcă am fi antrenați într-un concurs de satisfăcut, inclusiv în prelungirea sadică a durerii, evident dată drept bonus, în sensul gratuității. Pleașca ne omoară mai mult decât suntem omorâți de efortul nostru plătit cu bani grei sau ușori, dar, oricum, plătit.

Avem de îndurat tot ceea ce ni s-a rezervat și chiar mai mult pe deasupra, de parcă tot ceea ce ne este rezervat face parte dintr-un plan bine gândit, bine finanțat, în sensul recuperării șanselor noastre, ale fiecăruia dintre noi, la o viață stabilă. Nici mai bună, nici mai rea. O viață în care suntem pedepsiți, atunci când nu înțelegem și ignorați atunci când ne dăm de ceasul morții să salivăm imaginea a tot ceea ce ne înconjoară. Mult mai plini de noi reușim să fim, chiar și atunci când nimeni de lângă noi nu ne mai ia în seamă, când nimeni din depărtarea  noastră nu  mai are puterea de a ne ține minte, de a ne lua în seamă. Danezii au găsit soluția apropierii într-o vreme în care toți ne îndepărtăm unul de celălalt, toți am fost învățați să ne însingurăm. Astfel, guvernul danez a decis să dea bani cash populației, pentru a stimula consumul, 9,06 miliarde de euro vor fi astfel injectați în consum, pe fondul unei economii aflată în contracție, cu o scădere a economiei cu 30%. Industria  devine o pagubă colaterală a pandemiei Covid-19, care nu-și va reveni mai devreme de doi ani, de acum încolo.

Paradoxal, noi, românii, suntem experți în consum, în timp ce occidentalilor consumul nu le-a rămas decât a fi ultimă cale de urmat. La noi datoria externă a crescut, în patru luni, cu 683 de milioane de euro. Ne îndatorăm în neștire, fără însă ca banii aceștia să-și găsească o altă utilitate decât aceea de accentuare a pagubei veșnice a prostiei guvernaților români, oriunde s-ar afla aceștia, în trecut, prezent sau viitor. Avem o economie care nu și-a mai revenit niciodată, care ne face să acționăm conjunctural, fără a avea, nici măcar după 30 de ani de la falsificarea libertății, un plan de dezvoltare pe termen lung, cu pași preciși, viziuni sigure, coerente. Rămânem în continuare la dispoziția hazardului, facem jocurile întâmplării, ale speculațiilor puse în scenă de inspirație. Facem parte din acea categorie de personaje pitorești, ieșite din starea amorfă a mulțimii terne, inexpresive, doar pentru că șmecheria este dezinvoltă, cu personalitatea, astfel creată, lipsită de fundamente puternice, serioase, stabile.

Noul coronavirus a fost nevoit să se întreacă de la egal la egal cu fenomenele meteo, parcă mai agresive ca niciodată. Chipurile inexpresive zidite în durerea nenorociților pe viață, supraviețuitori, totuși, ai dezastrelor naturale, se prezintă lumii împietrite asemenea secvențelor horror din cele mai dure producții cinematografice.

În timp ce Covid-19 își vede de-ale lui, omorând tot ceea ce este de omorât, avertizările de nowcasting

ne alungă din fața ochilor perdeaua spaimei (datorată virusului, invizibil cu ochiul liber), blocându-ne în durerea pierderilor de vieți omenești, dar și a agoniselii de o viață de om, dominată de codurile portocaliu și roșu, vijelii, cu căderi masive de ploaie! Avem, astfel, o spaimă mult mai violentă, mult mai activă, mult mai agresivă cu întregul spațiu în care conviețuim.

Suntem din ce în ce mai pedepsiți, mai blestemați, mai singuri într-o lume în care s-a spus că nu vom mai fi singuri niciodată.

Alienarea a devenit astfel o cauză pentru care suntem pregătiți să ne dăm viața, fără însă a înțelege profunzimea fenomenului. Alienarea este mai mult efectul dezorientării, a incapacității noastre de a gestiona realitatea, de a fi pregătiți să ripostăm în fața necunoscutului. Preferăm astfel să ne alegem singuri pericolul, chiar dacă acesta seamănă mai mult cu o sinucidere asumată, după dictonul: Mai bine să fiu învins de ceva cunoscut, decât să fiu pradă necunoscutului.

Și, totuși, se moare de Covid-19. Indiferent de spânzurătoarea datorată  lațului speculațiilor, care a ajuns să ne înconjoare gâtul, morții, datorați acestui nou coronavirus, pot depune mărturie întru identificarea criminalului.

Folclorul recent a descoperit o serie nouă de jocuri ale morții, prelungind imaginația peste această spaimă generalizată, de a muri în chinuri groaznice, după cum aveau să mărturisească cei care au avut un noroc chior să scape, să se vindece ca prin minune.

Raed Arafat a ajuns astfel să fie pe cât de înțeles și de urmat în sfaturile sale, pe atât de contestat, bănuit că s-a pus în slujba Diavolului.

”Colegii de la Serviciul Judeţean de Ambulanta Olt și-au luat rămas bun de la un medic care a lucrat in cadrul serviciului respectiv, după ce a pierdut lupta cu COVID 19. Poliţistul de la IPJ Olt și-au luat rămas bun de la un coleg poliţist, care a căzut victima virusului SARS-COV 2. Recent ne-am mai luat rămas bun de la un coleg pompier din Constanta si doi colegi ambulanțieri din Suceava, căzuţi la datorie tot din in urma infectării cu virusul SARS-COV 2.

In ultima perioada am asistat la discuţii si atacuri pe reţelele de socializare, si in media, in care personaje care nu au niciun habar ce înseamnă medicina, ce înseamnă pandemia si ce înseamnă virusul cu care ne confruntam, pun la îndoială acţiunile medicilor si ale autorităţilor fara să ştie ce înseamnă pregătire si răspuns in astfel de situaţii, sau ce înseamnă asumarea răspunderi de către cei care iau deciziile cele mai grele in aceasta perioada.

Invit pe cei care pun la îndoială situaţia in care ne aflam, mai ales cei care spun insistent ca este vorba de o „farsa”, sa privească in ochi familiile celor căzuţi la datorie, si sa le spună direct ca rudele lor au căzut la datorie din cauza unei „farse”!

Între farsă și groapa din cimitir continuăm să trăim dezorientați și din ce în ce mai greu de stăpânit,

ADI CRISTI