24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Asta a fost să ne fie. De ieri, de azi și-ntotdeauna, trăim în pandemie. Chiar dacă în jurul nostru mai există motive de frică, de spaimă, de mască pusă pe figură, în realitate am lăsat plaja să ne adune din nou trup lână trup, încinși, veseli, dezinvolți, nepăsători, astfel încât să constatăm că viața este în stare să-și ia singură ceea ce crede de cuvință că trebuie luat, astfel încât, noi să nu mai fim atâta de calculați, atât de exacți, atât de restrictivi.
Se poate spune că încă se mai moare de jur împrejurul nostru, în numele coronavirusului Covid-19, încă mai invocăm măsurile de protecție, celebra deja distanțare fizică (socială), purtarea măștii de protecție, socializarea cu un număr limitat de persoane. Îmbulzeala și-a intrat din nou în drepturi, chiar dacă restricțiile sunt știute, memorate, conștientizate, fără ca cineva să le mai ia fizic în seamă, în sensul de a ține cont de ele, de a mai produce efecte.
Perioada de vacanță a eliberat supreme energii, comparabile cu cele ale viiturilor, care pur și simplu au măturat țara în lung și lat, de la Est la Vest, de la Nord la Sud, semnalând ca o pedeapsă supremă că distanțarea fizică nu mai este posibilă, atâta timp cât în munți coborau la șes o amestecătură tragică de agoniseală, între viață și expresia materială a scurgerii timpului pe parcursul unei vieți de om.
În mijlocul apelor, de această dată cu tălpile îngropate în mâl, nimeni nu mai vorbea despre noul coronavirus, atâta timp cât din ochii imobili, agățați de locul în care ar fi trebuit să fie Soarele sau Luna, izvorau nesecata durere a pierderii vieții materiale, păstrând sub semnul supraviețuirii norocul de a o lua de la început, căci omul astfel este setat cu forța și credința mulțumirii lui Dumnezeu, pentru dragoste și pedeapsă, puse deopotrivă în slujba vrerii lui Dumnezeu. Așa a vrut Dumnezeu – devine formula de păsuire a dezastrului, de cauționare a suferinței pierderilor pricinuite, fără a ocoli motivația, unică pentru toate încercările, aceea prin care suntem anunțați că, astfel, trebuie să ne plătim păcatele, înfăptuite pe parcursul vieții noastre de păcătoși, necredincioși într-atât încât mila lui Dumnezeu să ne includă întru iertare și păsuire.
De la an la an parcă ne este din ce în ce mai greu să facem față încercărilor. Ne este din ce în ce mai greu să înțelegem ce anume greșim, unde greșim, de ce greșim, cărui fapt îi datorăm necesara iertare și recunoaștere, astfel încât o dată greșeala recunoscută și iertată să nu mai fie din nou repetată.
Avem această neîndemânare de a ne război cu fiecare dintre cei care ne înconjoară, semen de-al nostru sau chiar umbră de-a noastră, scăpată de sub semnul luminii. În locul armoniei descoperim încleștare, ură și sete de răzbunare pe care, iată, nici măcar nevoia de unitate nu ne mai poate salva viața. Suntem uciși nu de virus, suntem uciși de dezlănțuirea fiecăruia, de încleștarea pusă pe seama câștigătorului, a celui chemat să decidă nu doar în numele lui, cât mai ales în numele tuturor.
Neîncrederea devine astfel cuvântul cu valoare de diluant, de soluție care șterge și dizolvă esențele tari ale vieții, astfel încât nimic nu mai este în stare să rămână vizibil în numele gesturilor pentru care s-au născut idealurile.
Nu mai avem încredere în tot ceea ce decid guvernații, așa cum nu mai avem încredere în marile proiecte prezente, de pe urma cărora decidenții încearcă să ne coloreze lumea prezentului, cu tentaţiile ei, cu faptele notare, astfel încât, să ne recunoaștem fiecare în fotografia de grup a momentului. O astfel de lucrare ar fi trebuit să credibilizeze discursul celor care cred că dincolo de noi există forța necesară dacă nu a pasului înainte, atunci cel puțin a pasului bătut pe loc, a jocului de gleznă care ar trebui să anunțe următoarea mișcare, următoarea rezervă de energie pusă în slujba mărețelor realizări.
Nimic nu ne mai reprezintă, nimic nu mai dă semne de revenire. Totul devine o curgere accelerată, un amalgam de a materie vegetală, amestecată cu ceea ce cândva a fost gospodăria omului de la munte, a omului de la deal, a omului de la câmpie, a omului din luncă, a omului de la sat, a omului de la oraș,
Într-o astfel de lume amestecată, într-o astfel de lume care a luat-o la vale, cine se mai gândește constructiv la distanţarea socială?
Poate de aceea prin cluburi, pe plajele litoralului românesc, la Vama Veche nervii sunt întinși la maxim, astfel încât, destinderea lor nu ezită să dea în răbufniri de genul a ceea ce ne-a fost predat ca temă pentru acasă de amintitele încordări de mușchi ale Naturii,
ADI CRISTI
