CEL MAI DEZECHILIBRAT POPOR DE PE PLANETĂ

Pensionarii se pregătesc să plece la …război. Mobilizarea generală a fost sunată de moartea care  le dă târcoale mai abitir ca oricând. Ca niciodată, strigătura  ”Nu mai avem ce pierde, decât, poate, boii de la bicicletă” devine un impuls în plus, șocul care le-a dat brânci peste balustradă, peste atic sau peste orice protecție care altădată i-ar fi ținut în viață. În timpul celor 30 de ani de învățat democrația la locul de condamnare la viață au tot ocupat piețele publice ale țării, de la mineri la muncitorii de la suprafață, de la studenți la polițiști, taximetriști, țărani, pentru ca astăzi să vină rândul pensionarilor, din ce în ce mai grăbiți, dar nu pentru că piețele publice ale orașelor ar fi revendicate și de alte categorii de oameni ai muncii, ci pur și simplu pentru că vârsta îi trage de mânecă și îi îndeamnă să se grăbească cu încheierea socotelilor pe această lume.

Penibilul situației trăiește în aceeași familie în care există câte un pensionar, indiferent dacă la aceeași masa se așează politicianul aflat la Putere, cel din opoziție sau pur și simplu personalul de serviciu de la azilul de bătrâni, reuniune în care este atins și acest subiect sensibil al pretențiilor pensionarilor sau să nu fie vorba despre pretenții? Să fie vorba despre dreptul nerespectat al celor care și-au plătit dările către stat și care au ajuns la vârsta în care statul este obligat să le plătească datoria, având grijă să fie în cele din urmă un loial administrator față de cei care i-au fost parte din ecuația vieții.

Ieșirea la pensie nu este ultima oprire a responsabilității statului față de lucrătorul care și-a onorat datoria sa de fiu sau fiică, cu o totală responsabilitate a parcursului vieții onorat cu peste 40 de ani de muncă zi de zi sau nopate de noapte.

Statutul de pensionar a devenit în ultimii 30 de ani statutul batjocoritor al celor care, chiar dacă au rezistat vicisitudinilor schimbărilor violente ale parcursului scurgerii anilor, sunt astăzi plimbați cu pancarde la gât, dar nu pentru a-i face de râs, ci pur și simplu pentru a scrie pomelnicul guvernelor care sua succedat în Palatul Victoria și care nu au reușit să se întoarcă acasă victorioși, aducându-le părinților sau bunicilor semnul respectului lor: ”Uite tată, uite mama, bunicule și bunico, puteți să vă mâncați pensia liniștiți, fără să mai pândiți frigiderul în noapte!”

Dar, până la acest anunț firesc, va mai curge multă apă pe Dunăre, în timp ce restul țării va continua să fie judecată, pedepsită și chiar hăituită. Încă ne aflăm pe teritoriul incertitudinii, a visului, bunelor intenții, atât de încercate de tot felul de idei năstrușnice, de speranțe deșarte, de gesturi de aplaudat sau chiar de criticat.

Suntem puși față în față cu pensionarii, așa cum mai sunt puși condamnații față în față cu zidul, de această dată noi, cei responsabili, suntem zidul și ei, pensionarii, sunt condamnații.

Pentru ei există un singur avocat pledant. Acesta fiind rușinea față de vârsta lor, față de misiunea lor îndeplinită după o viață de  muncă, de eforturi în care au fost stivuite toate sacrificiile făcute pentru mult visatul ”viitor luminos”. Sacrificiul cu care au fost învățați românii nu este unul de roman, este un sens unic  pe care mulți dintre actualii pensionari au fost obligați să-l ridice la rangul acelei religii cu Dumnezeu ținut în debara.

Mizeriile destinate omorârii pensionarilor sunt acele bătăi de joc scoase afară, să mai reducă numărul celor care vor pensie, chiar dacă ei au depășit de mult vârsta pe care finanțiștii au luat-o în calcul, ca vârstă medie de viață, presând pe incompetența celor ajunși la Putere de a onora pensia din banii pe care tot ei nu au reușit să-i gestioneze, înmulțindu-i cu succes.

Astăzi, pensionarii amenință cu ieșitul în stradă.  Nu știu dacă este o treabă bună, dar nu pentru nesimțirea actualului Ministru al Muncii. Cred că ar fi un rău, de genul sinuciderii, la care pensionarii ar recurge.

Pe vreme de pandemie, când trendul infestărilor devine din ce în ce mai alarmant, să faci posibilă această ieșire în stradă a deținătorilor vârstei vulnerabile este, trebuie să ținem minte și să recunoaștem, o invitație la moarte sigură, ce s-ar putea adăuga co morbidităţilor, atât de încurajate în această perioadă, ce va rămâne de tristă amintire.

Ministrul Sănătății ar trebui să-și dea demisia dacă, într-adevăr, nu poate să respecte o lege. Primul ministru ar trebui să-și dea demisia dacă Guvernul, pe care îl conduce, nu reușește să aplice legea, fără a mai apela la tot felul de subterfugii, care mai de care mai șmecherești, de tipul prorogării termenului de aplicare a legii aflată în curs. Dacă nu am fii în România s-ar putea risca și cu acest procedeu, ce ar trebui întărit de o altă lege sau de un nou articol de lege, care să înghețe în timp acest procedeu. Să fie posibil o singură dată și nu mai mult de șase luni. Sunt cazuri în care o astfel de prorogare continua să provoace efecte și astăzi, după 10 ani (SIC!) de la luarea acestei măsuri! Așa suntem noi, ne obișnuim și nu mai facem pasul la loc. Suntem cel mai dezechilibrat popor de pe planetă.

ADI CRISTI