RĂUL CEL MAI MIC

Vijeliile ne îneacă, pur și simplu. Începem să simțim nevoia unei bărci pentru salvare. A unor ”salvastrăzi” care să ne asigure în bune condiții sosirea sau plecarea de acasă. Străzile marilor orașe sunt râuri, pentru ca marile bulevarde să capete trupul fluviului în toată regula. În spatele mașinilor îndrăznețe se fac adevărate valuri, în timp ce vântul își face treaba pe care o cunoaște cel mai bine, smulgând și prăbușind copacii, indiferent de rădăcina care ar fi trebuit să-i țină înfipți în pământ. Plouă în trei ore cât altădată se aduna apa într-o lună de zile. Trăim în țara în care se întâmplă dezastrele sub forma meniului zilei. Avem în fiecare zi căderi masive de ploaie de parcă acesta este o stare normală a cerului, o cerere firească a pământului care iese dintr-o gravă secetă, ce ne-a pârjolit speranţa de a mai simți răcoarea ploilor de vară. Suntem purtați din extremă în extremă, dintr-un mal în celălalt, fără a simți arsura severă a secetei sau colcăirea pământului sub ape. Avem și nu avem căldură sau apă, așa cum ne este dat să trăim incertitudinea de a ne simți îndestulați, sătui, împliniți de acea stare de bine și de relaxare, pe care ne-o dictează surpinzător de calm media temperaturilor și a cantității de apă. Chiar dacă afară media acesta ne îneacă seceta, așa cum reuşeşte să ne evapore căderile de ploaie, în realitate pedeapsa ne scoate din ruperea de nori și ne întinde pe garduri la zvântat. Ceea ce altădată se numea episod de vreme severă, repetabil o dată la 50 de ani, astăzi asistăm la o comprimare a timpului, astfel încât, repetarea dezastrului să se întâmple doar după câteva ore (sic!) Chiar dacă nu înțelegem acea accelerare pe care o simțim oridecâte ori lichidul se apropie de golirea sticlei, trebuie să recunoaștem că trăim clipe greu de descris, greu de explicat, greu de asumat. Nu știm să decontăm această pedeapsă, așa cum nu știm cine pe cine pedepsește, dacă, în cele din urmă, doar noi suntem victimele inexplicabile ale mersului înainte. Oare mai mergem înainte?! Am rămas pe drumul cel bun? Între noi și restul întâmplărilor există o relație biunivocă? Ne simțim responsabili pentru ceea ce facem noi sau doar față de ceea ce fac alții? Dacă ar fi să ținem cont de natura provocărilor care ne scot din case, atunci când vinovăția poate fi asimilată cu o floare de Nu mă uita, prelungindu-ne motivul de a ne lua în seamă, chiar și numai pentru a ține o neutră contabilitate vieții, prin suita de întrebări: Mă iubește / Nu mă iubește?
Hâtri de serviciu încearcă să explice această cantitate masivă de apă, prin scoaterea din actualitate a spălatului pe mâini, insistându-se mai mult pe căderile masive peste întreaga realitate, să nu mai uite că spălatul pe mâini este un reflex care nu trebuie să lipsească din nici o îndeletnicire care provoacă inevitabil murdărirea pe mâini.
România mai are nevoie de doamna învățătoare, de începutul orelor de clasă, când toți şcolarii erau invitați să-și scoată batista, pe care să așeze pe bancă, iar peste ea să-și pună palmele care să facă vizibilă starea mâinilor, a unghiilor, fără ca să se evite curățenia desăvârşită, scoasă din inevitabila pată de cerneală sau a altor factori de murdărire.
Avem nevoie din nou de intransigența doamnei învățătoare atunci când vorbim despre curățenie, despre transmiterea virusului Covid-19, mult mai agresiv decât ceilalți viruși cu care nu am ezitat să ne luptăm, ajungând până la decizia care pe care. Chiar dacă mărimea sa este de-a dreptul insignifiantă, atacul devastator s-a dovedit a fi la fel de violent cum mai poate fi moartea. Trebuie să recunoaştem că moartea nu are capacitatea de a alege, ci pur și simplu ea lovește ca un bezmetic în cel pe care îi iese în cale.
Vorbim astăzi despre calamitățile naturale, care continuă să ne trezească în miez de nopate, cu apa ajunsă până la brâu, vorbim despre atacul nemilos al noului coronavirus, care pur și simplu ne hăituiește, mai mult cu ajutorul inconștienței noastre, a prostiei noastre, a nesăbuinței noastre de a nu rămâne în gardă, atunci când, dușmanul declarat a fi de moarte este cu mult mai mic decât ne pare a fi forța noastră de atac, de strivit, de trântă dreaptă, dar care nu ne mai ajută, atâta timp cât nu reușim să-l ridicăm deasupra pământului pentru a-l izbi, precum din povești mai învățăm că poate fi trântit zmeul, până la genunchi și, mai apoi, până la gât, după care ar urma lovitura de grație, prin scurtarea capului, cu o lovitură fulgerătoare de sabie.
Avem nevoie de acea sabie care să ne separe de realitatea croșetată singură din tot felul de vești alarmiste, astfel încât, să ne căpătăm libertatea de a gândi singuri, de a nega toate aceste povești penibile și greu de acceptat, într-o stare normală, astfel încât să fim cu adevărat liberi, să fim împăcați cu felul nostru de-a fi, fără a mai accepta formulele servite empiric, fără nici o demonstraţie, luate doar pe buza cuțitului sub formă de fatalitate.
Vrem să trăim, dar nu oricum, nu sub forma sclavului care are capul crescut direct în groapa deasupra căreia încercăm să ne întindem și nicidecum să ne ridicăm.
Cei care ne vor preș, aceia vor trebui să dea seamă, să-și deșurubeze tălpile pentru a produce cel puțin răul cel mai mic.
ADI CRISTI