SINGURELE INTELIGENȚE ALE PLANETEI

Dincolo de întreaga procesiune a pandemiei, cu toate disputele provocate în spațiul public, începe să apară reflecții desprinse din momentul de meditație provocat de întrebările existențialiste, la care se încearcă răspunsuri, fie ele și didactice, atunci când conștientizăm că este necesar un nou pas înainte.

Avem astfel de gestionat o nouă realitate, mult mai așezată, mult mai îndepărtată de amestecul de agresivitate și spaimă, în care suntem pur și simplu ridicați în picioare și scoși la tablă, în timp ce ne este prezentată nu doar realitatea cât mai ales și efectele pe care pandemia le-a produs în teritoriu, pe termen imediat, mediu dar și lung, asupra căruia se spera că mai este timp să acționăm, prin schimbarea atitudinii noastre față de acest virus care nu numai că există, nu numai că ne ucide, dar nu se lasă, iată, după șase luni, descoperit.

Covid-19 atacă în profunzime substanța ființei naționale. Venitul, hrana, locul de muncă, educația, șlefuiesc sărăcia în familie care reprezintă 40% dintre români care îți trimit copiii flămânzi la culcare.

Schimbarea sistemului de educație, prin implicarea în prim plan a învățământului online, ca înlocuitor a predării în direct în clase.

Peste 60% dintre părinți nu au lucrat pe timpul pandemiei, acuzând în firescul desfășurării lucrurilor lipsa de medicamente, alimente, haine.

România este 50% rurală. Peste 45% se încălzesc cu lemne, 50% nu au apă curentă și nici canalizare. Munca la negru s-a diminuat. Nu a scăzut diferența dintre rural și urban. În unele zone din rural este posibil să se deschidă școlile, unde elevii sunt relativ puțini, iar tableta este un obiect pe care sătenii și copii acestora l-au văzut doar la televizor.

Această avalanșă de secvențe și cadre încearcă să ne scoată în fața clasei, la tablă, pentru a comenta ceea ce a reușit să descopere această pandemie, aducând la suprafață, din fiecare cultură, din fiecare sărăcie, din fiecare tradiții naționale, slăbiciunile și erorile unui sistem anchilozat, intrat în reflexul zilei trăită în desfășurare.

Deja începe să apară nevoia de meditație, de privire în espectativă asupra lumii ajunsă la un grad periculos de saturație, Așa cum explozia din portul Beirut, de acum două zile, a activat spirtul de compasiune umană, chiar dacă violența exploziei este înlocuită în pandemia noului coronavirus de lupta cu Necunoscutul, cu imposibilitatea de a găsi toate datele necesare acţionării ”în cunoștință de cauză”.

Această suprapunere de secvențe,  mutilate de violența exploziei, construiește imaginea groazei, cu mașini întoarse, cu clădiri mutilate, cu oameni prinși sub ruine, cu țipete în urechi înfundate.

Peste această crudă știre la zi putem suprapune fără a părea nelalocul nostru, dezastrul pe care îl simte un bolnav de Covid-19, aflat la ATI, intubat, fără puterea de a mai respira. Tablourile zbaterii sunt identice, chiar mai violente în partea salonelor de spital, în care bolnavii sunt direct îngropați, fără popă, fără slujbă, ca într-o groapă comună.

Chiar dacă spectaculozitatea imaginii ne este oferită cu tot cu tragismul ei în momentele în care deflagrația se produce, iar blocurile din imediat apropiere sunt pur și simplu spulberate, pandemia își rezervă dreptul la a duce durerea în prelungiri, acolo unde spaima ne ține de mână, torturându-ne cu aceeași violență a exploziei, chiar dacă aceasta o vom simți cu încetinitorul, pas cu pas, secundă cu secundă, durere cu durere.

Nimic nu ne poate face să asociem cele două fragmente de viață, adunându-le ca și cum am totaliza sacul de mere cu cel de fulgi de gâscă.

Total diferite ca desfășurare, motivație, dar și ca impact reacțiile rămân ancorate de cei care le produc fără a invoca adunarea, însumarea.

Virusul ne atacă, în timp ce Beirutul ne oferă o nouă pagină a minților bolnave, virustate la rândul lor de setea de moarte sau ar putea să fie pur și simplu un accident, în zona de silozuri a Portului din Beirut. Orice ar fi, tot moarte se cheamă!

Trebuie să ne obișnuim cu această constatare indiferent de câte călcâie pe aorta vom mai trebui să suportăm, trebuie să existe o soluție, o cale, un gest eliberator, atâta timp cât noi suntem singurele inteligențe ale Planetei, cel puțin!

ADI CRISTI