CU FRUNTEA LIPITĂ DE STELE

Din ce în ce mai rău. O ducem din ce în ce mai rău dacă ținem cont de speranța ajunsă în stare de frunză căzătoare. La orizont nu se observă nici o ieșire. În locul liniei, sub care s-ar fi putut gândi sosirea noilor corăbii, se ridica zidul. Zidul în spatele căruia nu se știe ce mai poate fi, ce ar fi putut fi, ce ar fi fost. Nu se știe dacă mai aveam speranța următoarei zile sau dacă până aici ne-a fost. Până aici, căci mai departe este un plin de necunoscut sau un gol de necunoscut. Neștiind ce poate fi nu știm nici cum ar trebui să-l găsim, plin sau gol…
Avem nevoie de cântecul Nibelungilor sau de ochiul unui far. Să fim călăuziți în acest dincolo de cunoscut, în necunoscut.
În fiecare zi credem că mai rău decât ne este acum nu poate fi, dar, de fiecare dată, a doua zi, ne dăm seama că poate fi. Din ce în ce mai rău, fără nici o limită a speranței că ne vom reveni, ne este, cu fiecare zi consumată.
Am trecut peste 4000 de infestări pe zi, ne pregătim să trecem și peste 5000, 6000, 7000, ca și cum cu fiecare zi începută constatăm că la sfârșitul ei ne vom situa mai departe decât imaginația ne-ar putea plasa.
Specialiștii sunt din ce în ce mai neputincioși. Ridică din umeri, dar nu a neputință, ci pur și simplu a ne cuprindere, a creștere explozivă a ravagiilor pe care le face noul coronavirus, atâta timp cât păzitorii dovedesc o bâlbâială nepermisă. Peste tot se întâmplă să ne raportăm conjuncturii. Vedem cum rata infestărilor de trei la mie aruncă în aer capitala. În momentul în care se trezesc guvernanții că au dat cu capitala de toți pereții, provocându-i un inevitabil blocaj la mantinelă, s-au văzut nevoiți să înghită rușinea amatorismului, pentru a repara greșeala impardonabilă, salvând pentru moment cinstea Capitalei. Cu siguranță că trebuie să ne grăbim și să ținem minte de partea cui mergem, ce jocuri suntem obligați să facem.
În spatele ușilor închise țara spumegă. Țara se prăvale peste lume. Se agită poporul, apar protestatarii ca uleiul la suprafața apei. Continuăm să fim un popor de contestatari, un popor care stă cu mâna întinsă, dar, de această dată, nu goală, ci cu o lumânare aprinsă și un zumzet de rugăciune, de jur împrejurul nopții.
Parodia provocată la Iași, cu ”Sfânta Parascheva”, demonstrează încă o data, dacă mai era nevoie, caracterul de golănaș al clasei politice, pedepsită să fie la Putere. Când spui că ești condus de toți neaveniții, de toți farsorii, de toți nepricepuții, când locurile din rândul Puterii sunt ocupate de-a valma, după cum se nimerește, după cum se așează interesele, crezi că ai pus degetul pe rană. În realitate, nu rana este problema, chiar și numai pentru că acesta, de când a început să sângereze, a avut timp să se vindece în singurătatea ei. Vorbim acum despre următorul pas, după ce a intervenit plictiseala pasului de loc.
Prea Cuvioasa a simțit o a doua pedeapsă dată tot în numele credinței de nezdruncinat în Dumnezeu. Din nou a fost pedepsită și omorâtă de cei care au demonstrat că sunt atât de abili încât să facă legea așa cum le sunt interesele. Ei nu încalcă legea, ei construiesc atât de strâmb legile, că sunt în stare să jure strâmb .pentru ca legea să pară a fi dreaptă.
Deja nu mai este nici un secret pentru cineva, când cei de la Putere doresc cu tot dinadinsul să meargă prin foc, spunând că tălpile lor simt pajiștea verde, această invitație de nerefuzat la odihnă.
Președintele Klaus Werner Iohannis dorește să aibă loc alegerile parlamentare în mijlocul pandemiei, în viforul acesteia: ”Foarte bine, să aibă loc această probă incontestabilă a demonstrației” Președintele are nevoie urgentă de o nouă majoritate parlamentară, dacă vrea ca odihna sa la Cotroceni să fie legănată în acompaniamentul pronumelui posesiv. Marea sa dorință nu poate fi onorată decât prin fireasca posesiune a tuturor celor care sunt deciși să-l slujească. Vocea nu trebuie să fie zgrunţuroasă, revendicativă, agresivă. Are nevoie de acea melodie sensibilă și apropiată somnului lin, melodie care este pur și simplu suflată sub formă de adiere.
O astfel de stare mirifică îl pune pe Klaus Werner Iohannis în postura celui curtat permanent, adulatului însingurat în frumuseţea ireală a sunetului flautului fermecat.
Poate de aceea poporul are nevoie de o brutală trezire prin care va reușim, surpinzător, să-l salveze și pe alesul națiunii, oferindu-i, fără prea multe comentarii, șansa de a-și încheia mandatul prezidențial, cu fruntea sus, fără ca aceasta să fie fruntea lipită de stele.
ADI CRISTI