MAI BINE MOR ÎNCĂ O DATĂ

Inima țării nu mai bate. Nici măcar la poartă sau la geam nu mai bate. Este la fel de împietrită ca stânca. Cum spaima mai poate fi citită pe chipul tău rămas ca o umbră întinsă, o mână cerând îndurare și nicidecum pâine. Nu se mai moare de foame. Se moare din lipsă de speranțe și, mai ales, se moare din neîncredere și prostie.
Țara are două inimi sau poate are mai multe inimi. Țara are tot atâtea inimi astfel încât, de fiecare dată, să rămână una în viață. Una care să bată, ducând viața mai departe, cum se mai duce o scrisoare din mână în mână, cum se mai duce vestea din gură în gură.
Oamenii în halate albe decid cine moare și cine va fi salvat. Cine va mai putea să fie salvat. Cine va fi cel ales să aibă șansa vindecării sau șansa de a oferi o lecție dură celor care nu cred că se poate muri și din prostie și din neglijență și din aroganță!
Trăim într-o lume fără culoare. Într-o lume albă, străvezie din care gesturile nu se observă se simt asemenea unei brize ce trece și ne ridică ușor halatele, rochițele, uimirea până la o anume descoperire de chip, peste care lacrima încă mai stă să cadă.
Toate întâlnirile ne duc față în față cu viața, lipită de zid, cu veșnicia pusă la gât, amenințarea cuțitului care mai mult amenință decât să ucidă.
Acest tip de întâlnire simplă, normală, firească paradoxal ne lipsește cu desăvârşire, chiar dacă ea se află tot timpul în fața noastră, la o distanță lesne de parcurs de mână sau chiar de zâmbetul profesional al candidatului. Nu putem uita că ne aflăm în preajma alegerilor generale, ultimele care ne-au mai rămas de parcurs.
Or, acolo unde se vorbește despre alegeri, acolo se întâmplă cele mai neașteptate povești despre lume și viață. Acolo se descoperă foarte ușor izvoarele dușmăniei la români. Ca o minune, vedem cum dintr-un om, de altfel prezentabil și foarte șic, se naște un monstru greu de stăpânit, greu de decupat din acea realitate tensionată pentru a fi prezentat într-un alt context.
Într-un spațiu în care comunicarea devine fundamentală construirii drumului înainte este inoculată o spaimă de moarte, care te pune pe făraș, chiar dacă nimic din ceea ce simți tu nu seamănă moartea.
Portul măști te aruncă într-o dispută în instanță. Un judecător din Argeș cere imperativ anularea hotărârii portului de mască peste tot. Iată cum dihonia a intrat în toate puterile staulului de drept, astfel încât alături de puterea legislative se adaugă și puterea judecătorească care cere să fie anulată o hotărâre a puterii executive.
Este ciudată această nuanţare a drepturilor omului, care sunt încălcate prin obligativitate de a purta masca peste tot, chiar dacă, spun specialiștii, aceasta este singura modalitate de a lupta eficient cu un virus, pe care nimeni nu-l cunoaște atât de bine încât să-și permită noi încercări de stăpânire întru anihilarea lui.
Tot prin decizia instanței de judecată au fost desfiinţate o serie de Hotărâri prin care anumite localități erau trecute în carantină. În acel tip dur de carantină a localității, din care nu aveai voie să ieși, așa cum nu aveai voie să intri, timp de 14 zile!
Ludovic Orban reușește să-și demonstreze că este un mare gaga. Nu are capacitatea de a se adapta instantaneu la o nouă situație. Ludovic Orban nu este liberal. Este un conservator get beget. Un tradiţionalist supus obiceiurilor, fie de a bea, de a fuma, de a cânta, la ceas de petrecere sau la cea de stingere. Dacă Traian Băsescu avea știința de a bea cu cubulețele de gheață, ducând astfel cheful până la capăt, Ludovic Orban știe să bea vorbe și tăceri complice, fără a uita, în tot acest timp, cine este iohannisul căruia i se închină, fiind din ce în ce mai precaut când soldații săi încep să-și dea cu stângu-n dreptu!
Când ar trebui să tacă, atunci îl surprinde lătratul cu scuipat pe limbă, rașchetând fundul PSD de sus și până jos, de la strângă la dreapta, ajungând astfel de la roșu la galben.
Ceea ce a ajuns astăzi PNL este de râsul curcilor. Toți Brătienii se răsucesc în mormintele lor, devenind un fel de elice care dau să iasă afară, într-o nesperată decolare, care nu poate fi Înălțare cât mai ales poate fi evadare sub forma celui mai mare suicide. ”Mai bine mor încă o dată, cu mâinile mele mă termin, decât să văd de sub rădăcina ierbii, ceea ce a ajuns partidul pentru care noi înșine am murit, gândind că astfel îl vom salva.
ADI CRISTI