SUNTEM NOI, CEI CARE VREM SĂ RENAȘTEM

Avem nevoie de luciditate, de taina care ne sperie și ne face mai responsabili prin moartea ieșită în cale. Avem nevoie de noi, mult mai aproape de mâna care ne sprijină și ne ridică, de mâna care ne-o dăm fiecare unul altuia. Suntem peste cei care se întind ca un șarpe, suntem descoperiți și împliniți asemenea întinderii apelor, înspre acel orizont care ne împarte, fără a sângera decât, poate, marginea infinitului.
O astfel de imensitate devine infinitezimală cu cât ne înălțăm spre acel Înalt intangibil, dar apropiat simțurilor noastre, fără de care nu am percepe dimensiunile în profunzimea lor și mai puțin în lungimea, lățimea și adâncimea care se pierde în lumea cunoașterii.
Pandemia ne fură tot aerul, ne-a dat peste cap toate obiceiurile, este pe punctul de a ne subția de viață, la dimensiunea firului de mătase încolătăcit în jurul gâtului, pedeapsă sortită morții cele fără de margini.
Pandemia ne-a adunat (sau încearcă să ne adune), astfel încât starea noastră de anonimat să ne scoată din nou în stradă, să ne apropie prin revoltă și neînțelegere, prin lipsă de comunicare, prin ceea ce noi tot încercăm să negăm de 30 de ani acest caracter de turmă, de stare amorfă, din care nu se nasc nume de personalități. Doar cloacă și mâzgă, doar confuzie și noroi vâscos, cleios, grețos.
Suntem în mijlocul pandemiei de parcă am fi în mijlocul nisipurilor mișcătoare, în mijlocul mlaștinei care ne înghite, care ne scoate în cale unul pe celălalt, unul lângă celălalt, unul deasupra celui ce se așează sub noi, coloană a infernului, prin ne terminare și repetare.
Vrem sau nu, aceasta este situația. Aceasta este calea care ne iese în drum, așa cum mai pot ieși drumeții rătăciți, fără de care liniștea și părăsirea ar avea picioare, mâini și mai ales ochi. Ochi care să vadă atât cât să țină minte, ochi care să clipească doar atunci când clipirea este interzisă, așa cum sunt interzise pedepsele într-o lume văduvită de lege, dar nu pentru că ar exista mai mulți infractori, ci, din contra, pentru că am ajuns să ducem lipsă de cultivatorii de fărădelege.
Cu cât este prelungită interdicția de a gândi cu mintea fiecăruia, în diverse situații, pentru fiecare, cu atât vom avea o populație uniformă, cu aceleași ținute datorate turmei, evitându-se conflictele de idei și avansării prin ținuturi aride întru găsirea drumului cel bun, traseu pe care se află calea cea dreaptă.
Pandemia nu poate fi extrasă din traseele turismului religios, spațiul în care meditația este la ea acasă, chiar dacă se ajunge prin metempsihoză la starea de grație a uitării de sine, implicit de Covid-19, astfel încât ignorat acest virus este obligat să te lase în pace, respectând traseul efectului placebo. Respiri și simți că te-ai vindecat, atâta timp cât aerul respirat provine direct din plămânii universului sau din șoapta strecurată de Dumnezeu celui care crede în El sau celui care nu știe încă cine este El.
Între desăvârșire și ignoranță există acel declic prin care se ajunge în afara tensiunii, așa cum sufletul reușește să se ridice deasupra trupului, începându-și călătoria nemuririi întru veșnicie.
Vrem sau nu, suntem mai aproape de vis decât de realitate. În noi se dă o luptă nedreaptă între credință și realitate, între vis și palpabil, între atingere și distanțarea fizică ce face din noi un popor aflat în apropierea celui de lângă el și nicidecum în cuprinderea lui. Nu mai putem să invocăm unirea, contopirea, forța care ne crește speranța că ”unde-s doi puterea crește”!
Vrem să fim ai nimănui și, în același timp, ai tuturor. Vrem să avem dreptul de a ne câștiga țara, terfelită sub tălpile desculţe ale pandemiei, în timp ce alții încearcă să ne învețe cum se conjugă verbele a iubi, a avea, a aparține.
Avem nevoie de luciditate, de taina care ne sperie și ne face mai responsabili prin moartea ieșită în cale. Avem nevoie de noi, mult mai aproape de mâna care ne sprijină și ne ridică, de mâna care ne-o dăm fiecare unul altuia. Suntem peste cei care se întind ca un șarpe, suntem descoperiți și împliniți asemenea întinderii apelor, înspre acel orizont care ne împarte, fără a sângera decât, poate, marginea infinitului.
O astfel de imensitate devine infinitezimală cu cât ne înălțăm spre acel Înalt intangibil, dar apropiat simţurilor noastre, fără de care nu am percepe dimensiunile în profunzimea lor și mai puțin în lungimea, lățimea și adâncimea care se pierde în lumea cunoașterii.
Suntem noi, cei care vrem să renaștem într-o nouă generație, cei care dorim să fim visul care ne crește.
ADI CRISTI