MOARTEA NU MAI VINE PE CALE NATURALĂ

A început campania electorală. O nou campanie în care partidele politice vor încerca din nou să demonstreze că ele sunt cele mai puternice, cele mai necesare, soluția de care are nevoie astăzi România.
A început campania electorală care contează, chiar dacă din nou va trebui să ținem cont că ceea ce se spune este de fapt ceea ce trebuie auzit, fără a fi comentat. Din nou albul va trebui văzut ca alb, chiar dacă culoarea este departe de a defini culoarea invocată, fiind mai mult negru sau în apropierea opusului albului.
În politică se încearcă să se acrediteze ideea că nu tot timpul 1+1=2, ci rezultatul poate fi și 3 sau 0, funcție de interesele apărate de acel partid politic.
Pandemia este pe punctul de a ne rescrie poezia. Nimic nu va mai coincide cu intențiile politicienilor, îngreunând mai ales cuvintele celor aflați la putere, a celor care sunt nevoiți să-și asume deciziile, mai ales dacă acestea nu fac parte din așteptările cetățenilor.
Suntem puși față în față cu dreptul de a decide în numele comunității, chiar dacă aceste decizii trebuie să fie filtrate prin șansa fiecăruia dintre noi de a ne opune lucrurilor neînțelese sau neprincipiale. Oamenii care gestionează puterea ar trebui să fie de două ori mai responsabili, decât restul, cu atât mai mult cu cât ei decid pentru cei care stau în fața lor, admonestându-i, dar și pentru ei sau pentru cei din imediata lor apropiere. De regulă, cele două părți sunt în opoziție, cu accente mai dure în direcția primilor, potențialii lor adversari politici și înlocuitori la vremea unei alternanțe la guvernare. Ceea ce nu se întâmplă încă se numește atacul frontal al gesturilor utile, cu atât mai mult cu cât, acestea nu pot fi demonstrate ca oportunitate, păstrându-ne doar în zona lucrurilor necesare, fără ca acestea să se și întâmple. Suntem în continuare supuși lucrurilor învățate din alegare. De peste 30 de ani alergăm și învățăm. Alergăm, greșim și învățăm. Greșim greșind, alergăm și învățăm până când ni se pare firească repetiția a fi mama învățăturii. Greșim atunci când credem că învățarea prin repetiţia greșelilor poate fi șansa noastră de a arde etape. Nu este nici o șansă să greșim, așa cum nu este nici o șansă să repetăm și să persiste în greșeală, cu gândul că greșind vom reuși să și învățăm ceva. Nu vom învăța decât cu lejeritatea de a greși fără ca să plătim, că în imediata noastră apropiere, se va instaura această stare a lui ”a greși este omenește”, iar noi, fiind oameni, avem dreptul să greșim, fără a ne asuma greșelile, căci, nu-I așa dacă am reușit să greșim, foarte bine, căci acum urmează sau va trebui să urmeze faza cu învățatul din greșeală. Așteptarea noastră de a învăța și din greșeală, de a nu ne opri doar la greșeală, de a fructifica astfel încercarea eșuată, se lovește de acest zid al dezamăgirilor și mai ales a impotenței de a duce un proiect până la capăt, licitându-i partea sa pozitivă, parte scoasă la lumină.
Din nou ne plasăm în mijlocul unei campanii electorale pusă sub interdicția pandemiei. Nu mai poți să te întâlnești cu electoratul, pur și simplu, pentru că starea de alertă, impusă de lupta cu Covid-19, te ține în casă. Vorbim astfel despre influența pe care o poate avea aglomerarea de oameni (mitinguri electorale) la dezvoltarea explozivă a regimului de infestare, așa cum s-a întâmplat la alegerile electorale locale. Chiar dacă liderii liberali, dar și neutrul președinte Klaus Werner Iohannis, se dau loviți în aripă, nesesizând explozia de infestare cu Covid-19, pe timpul campaniei electorale, de la 1450 infestări zilnice la 5000 de infestări zilnice, după o săptămână și la 10.000 de infestări zilnice după a doua săptămână, se naște așteptarea prin care suntem obligați să ne împrietenim, matematic vorbind, cu 20.000 de infestări în prima săptămână de după campanie, astfel încât la vreme de Naștere a lui Iisus Hristos să raportăm 40.000 de infestați zilnic, ceea ce ne propune să ne lansăm într-un program gigant de populare a țării, căci riscăm să rămânem fără populație sănătoasă pe la casele noastre. Se știe deja, tot datorită matematicii, că din acest total de 40.000 de coronavirusați zilnic vom avea o rată de decese de cel puțin patru sute de morți, de această data aceștia putând să indice adevărații vinovați, ucigași pre numele lor mai direct, atâta timp cât aici nu se mai poate invoca asta e, ci asta e pentru că nu s-a vrut altceva atâta timp cât întreaga societate civilă a strigat și dincolo de răgușire: opriți campania electorală, loockdown, loockdown! Dar, unii au strigat, alții au mers la vot și cei care au mai rămas în viață s-au spânzurat din liberă înțelegere și apreciere. Am ajuns astfel, vom spune, o țară în care moartea nu mai vine pe cale naturală.
ADI CRISTI