NEPĂSĂTOARE ȘI GREU DE ÎNVINS

O altă zi, aceeaşi parodie. Epuizați la maxim de efortul pe care medicii îl depun de zece luni
la capul bolnavului de Covid 19, posesorii halatelor albe, cu stetoscopul agățat după gât, ies în piețele publice pentru a protesta în plină pandemie. Acuzele pe care medicii le aduc guvernaților țin de condițiile de muncă, de salarizare… Paradoxul acestor proteste constă în dubla măsură. În timp ce guvernanţii nu mai prididesc cu laudele și odele închinate ”eroilor noștri”, medicii, adică ”eroii lor” acuză virulent postura în care au ajuns, asupriți de meserie mai mult decât trupul lor este în stare să reziste.
Lipsa unui management performant, pierderea echilibrului în goana fiecărui cadru medical spre a salva cât mai multe vieți, au construit această anomalie, de a pune sare pe rană, chiar dacă intenția era cu totul alta, dorindu-se calmarea durerilor și nicidecum accentuarea lor. S-a greșit borcanul. În locul pudrei calmante s-a folosit sarea.
Medicii sunt epuizați. Se știe ce se întâmplă dacă un șofer conduce peste limita lui de oboseală? Cu siguranţă că, dacă accidentul nu apare e o defecțiune în logica firescului, a acelei așteptări fără de care am ieși din schema neprevăzutului așteptat sine die să se întâmple.
O astfel de situație paradoxală ne face să încercăm o trezire de urgență, să ne privim în ochi, trăgându-ne de mânecă cu scopul conectării la realitate. Medicii fac parte din șansa noastră de a scăpa, la modul vindecător, de Covid-19. O astfel de acțiune nu are cum să reușească dacă nu se dezvoltă idea de unitate, de ”a fi împreună”, luptând umăr lângă umăr cu același dușman, pe care nu am reușit de 30 de ani să-l dovedim, acesta fiind lipsa noastră de încredere în cei care ne conduc. Poate de aceea, 73% din noi cred că direcția în care merge țara este una greșită.
Asemenea căderilor de frunze, iată că, au început să cadă orașe și județe în carantină, transformând România în tot atâtea Românii câte ies din această izolare forțată. Nu se mai intră și nu se mai iese din aceste teritorii, totul pare ascuns și îndepărtat de viața care oricum se scurge cu sau fără voia noastră.
Aliatul medicului începe să se arate a fi vaccinul anti Covid-19. Pentru a ne păstra în spiritual lui Gică Contra nu putem să nu constatăm că în locul imensei explozii de bucurie salvatoare, ne confruntăm în același spirit de prosteală generalizată cu refuzul unora de a se vaccina, chiar dacă noul coronavirus este recunoscut, chiar dacă sunt conștienți că acesta ucide, doar că ei nu se vaccinează pentru că nu au siguranța 100% că nu vor fi atacați de efecte secundare. Nici măcar uriașul procent de reușită, 95%, nu le oferă confortul unui vaccin salvator. Preferă să vegeteze și să se lamenteze pe lângă protestatarii care acuză îngrădirea libertății de a face ce doresc ei cu viața lor, uitând să spună că viața lor nu ar interesa pe nimeni, dacă aceasta s-ar consuma în mijlocul deșertului, în pustiu, acolo unde nu riști să te întâlnești cu semenii tăi.
Orașele țării cad unul după altul la datorie. Se speră că aceste măsuri vor fi proactive, în această lume medicală prinsă pe picior greșit, dar nu din cauză de PNL sau PSD, ci pur și simplu din motive lucide de ”așa ceva nu se poate întâmpla”, să ai nevoie de un număr absurd de mare de paturi la ATI, de exemplu, să ai nevoie nu de o secție Covid-19, ci pur și simplu de spitale întregi pentru tratarea acestei pandemii. Covid-19 a schimbat întreaga arhitectură sanitară a lumii, ordinea și prezumția de nevinovăție, atunci când încerci să elimini factorii perturbatori care intervin brutal în economia luptei în direct cu noul coronavirus.
În piețele publice întâlnim Marşul tăcerii, pentru toate victimele din sistemul sanitar care au căzut la datorie. În fața Guvernului României s-au aliniat șiruri de saboți medicinali ce aveau scrise numele cadrelor medicale căzute la datorie. Sper să nu fie în zadar să obținem minimul de revendicări, asigurarea materialelor de protecție sanitară, a acelor sporuri care sau promis, dar nu sau dat. Nemulțumirea acoperă întregul efort al celor din linia întâi, al luptelor care se dau la foc continuu cu personal medical regăsit în ture de 35 de ore, astfel încât ziua de muncă să fie din cauciuc, când 24 de ore pot să țină 48 de ore sau chiar 72 de ore de lucru puse în slujba luptei cu pandemia care se arată a fi nepăsătoare și greu de învins.
ADI CRISTI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.