FĂRĂ CA TIMPUL SĂ NE DEA UITĂRII

Stăm și ne întrebăm cine suntem? Riscăm să ne apropiem de retorica faptelor pe care nu mai putem să le stăpânim, fie că vorbim despre dezlănțuirile naturii, cutremure, viituri, căderi masive de zăpadă, avalanșe, viscole și tot ce are legătură cu revolta fenomenelor naturale. Peste toate acestea se adaugă faptele noastre de toate zilele, reacția emoțională sau rațională a omului pus față în față cu toate acestea, dar mai ales cu orgoliile rănite de pe scena politică a țării. Tensiunile astfel induse devin mult mai greu de stăpânit decât celelalte atacuri ale Naturii asupra confortului uman, producând o învălmășeală ce nu face altceva decât să adune, să cumuleze energiile negative, contribuind direct la acumularea atacurilor sub centură când una din regulile de funcționare ale societății în acest moment este ”păstrarea distanțării fizice”.
Chiar dacă nu ne atingem, chiar dacă nu ne incomodăm la mers sau în așteptare, suntem, trebuie să recunoaștem, produsul energiilor negative care reușește să umple singurătatea cu atacuri violente asupra liniștii, aparent stăpânită de voința de a fi stăpâni pe situație, dar care nu ne lasă decât să rătăcim prin împrejurimile interdicțiilor de a ne stăpâni pentru a fi stăpâniți.
Din ce în ce mai multe revolte, din ce în ce mai multe interpretări fanteziste a realității, din ce în ce mai multe scuze și mai puține desprinderi de timpul prezent, ceea ce ne face să fim robotizați în mesaje, fără nici o poftă de a comenta și a interpreta orice fel de afirmație. Acest tip de mesaj este unul care te invită la filosofare, la găsirea imediată de sensuri spectaculoase, care să aibă cel puțin rolul trezirii: ”Hei, amice, suntem și noi pe aici! Du-te mai în umbra copacilor să nu te vadă, cel puțin copii, căci pe noi nici măcar scârba nu ne mai ajută!”
Stăm și ne întrebăm de unde venim? Chiar dacă pădurea este în imediata noastră apropiere, chiar dacă în ultimele secole tot tăiem din ea, fără ca să observăm umbra ultimului copac, suntem departe de a recunoaște că facem parte din minoritatea locuitorilor care au fost din începuturi locuitorii coborâți din copac, păstrându-ne aceeași urmă din momentul prelungirii noastre pe câmpiile mănoase ale timpului. Suntem atât de bătrâni încât nici măcar tinerețea noastră fără bătrânețe nu ne dă voie să ne considerăm că am atins vârsta Înțelepciunii, atâta timp cât există o prelungire organică de la copac la om, făcându-ne să împrumutăm, din anotimpurile desăvârșirii, ciclul nașterii și a morții ”pe moarte călcând”.
Venim din nebunia omului de a se crede mai presus de Dumnezeu, chiar dacă pe tălpile umilinței sale sunt rănile sângerânde ale lui Iisus Hristos în drumul său spre asumarea păcatelor celor mulți.
Venim din pedeapsa aceasta în care tăcerile asumate fac cel mai mare zgomot în locul explicațiilor, în timpul care se plimbă printre noi vinovăția și pedeapsă, fără ca cineva să creadă că fapta trebuie pedepsită și nicidecum răsplătită. Din această prejudecată s-a născut culpa colectivă, vinovăția nimănui, fără nume și fără adresă, ceea ce ne face să ne risipim vinovăția în toate cel patru colțuri ale lumii sau în van, astfel încât nimeni să nu mai primească nici măcar pedeapsa iertării în această împleticire de responsabilitate. Toți greșim, nimeni nu este vinovat!
Stăm și ne întrebăm: încotro mergem? Spațiul pe care îl ocupăm nu poate fi drum, atâta timp cât el este un punct de oprire. O stație în care adunăm energiile ce ne vor purta…nimeni nu este încă pregătit să știe încotro.
Marile greșeli care se fac țin de această confuzie a amestecului pașilor opriți din pornirea celor care ne opresc în mișcarea: vârf-călcâi, vârf-călcâi! Nu este finalul mersului și nici măcar începutul său. Suntem doar în balansul produs de mecanismele pornirii: vârf / călcâi, vârf / călcâi! Mișcarea ce mărește energia cinetică a pasului, ce poate fi lansat în salt sau în pas mărunt. ”Târâișul șarpelui / și pasul gândacului / Vâjâitul vântului, / Pulberea pământului…”
Destinația, definită a fi locul împroprietărit prin voința și misiune, este partea fiecăruia de ambiție și angajament plasată în coordonatele exacte ale celui ce poartă un nume, nu ca pe o povară, ci ca pe o adresă sigură de identitate și destinație, astfel încât să ne obișnuim să fim descoperiți nu doar la decontarea aplauzelor, cât mai ales pentru asumarea responsabilităților asumate ca fiind parte din urmele pașilor pe nisip, înainte ca valul să reușească ștergerea lor.
De unde venim, cine suntem, încotro mergem? Aceasta e întrebarea ce poate trăi în lipsa noastră, ce poate să ne țină locul fără ca timpul să ne dea uitării.
ADI CRISTI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.