Putem vorbi deja despre trădare. Trădarea celor care au cerut voturi, promiţând că nu se vor înăspri condițiile de viață. Nici o minciună nu poate să țină ”până a doua zi”. Tot timpul există o aducere aminte, tot timpul vom avea defectări și oameni dispuși să-și reconsidere punctele de vedere funcție de beneficiile lor imediate. În momentul în care vorbim despre funcții publice, traseele devin mult mai dezmembrate, mult mai imprevizibile, astfel încât orice negociere poate să ”mute munții din loc” sau poate să încremenească imaginea într-un stop cadru greu de dislocat. Vorbim din ce în ce mai mult despre nevoia de fluiditate, despre curgerea firească a intervenției noastre, încercând să evităm șocurile acceleraţiilor doar de dragul vitezei, a spectacolului dătător de adrenalină și doar atât. Acest model de ”arătat mușchii în public”, componentă de imagine a unor decenii trecute, nu mai prinde la cei pe care astăzi aleșii îi reprezintă și care și astăzi, în procent de 73%, cred că țara merge într-o direcție greșită. Electoratul devine mult mai atent la ceea ce candidații promit, astfel încât memoria nu mai este părăsită, rămânând activată pe tot parcursul mandatului în care alesul este constrâns să dea socoteală pentru tot ceea ce a promis, astfel încât votul primit să aibă pe ce să fie decontat.
Încep, de asemenea, să apară inerentele conflicte pentru ocuparea poziției de vârf în partidele care au reușit să ajungă la Putere.
PNL nu se sfiește să-și încurajeze ”lupii tineri” să iasă la atac, după ce falsa victorie calmată în fața PSD se dovedește a fi o rușinoasă înfrângere. Și fără prea multe complexe, Rareș Bogdan, de la înălțimea funcţiei sale politice de prim vicepreședinte PNL atacă frontal poziția liderului Ludovic Orban, pe motiv de trădare la negocierile politice pe care și le-a asumat singur, alături de liderii noii coaliții de guvernare (Dan Bârna și Kelemen Hunor). Astfel, consultarea cu ceilalți responsabili politici ai partidului a fost trecută în stand by, ei fiind ”consultați” post factum, doar sub forma unei note informative, să știe și ei ceea ce s-a negociat. Pentru Rareș Bogdan, un astfel de compromis firesc până mai ieri, nu mai poate fi trecut cu vederea, nu mai poate fi acceptat tacit, drept pentru care s-au scos săbiile din teacă și s-a ponit la război. S-a pornit la război fără a se cumpăni sorții izbânzii, atâta timp cât PNL nu dă semne de partid dezosificat, de partid care este în stare să-și asume reconstrucția de jos în sus sau de sus în jos. Prim vicepreședintele Rareș Bogdan este pentru o decapitare fulgerătoare, astfel încât efectul să fie de învățătură de minte pentru cei care vor continua să încurajeze mitul liderului maxim, care să țină locul competenței și profesionalismului celor care sunt aleși să rezolve probleme nu doar să ajungă reprezentanţii conjuncturali ai puterii.
Se pare că nu s-a întâmplat încă nimic la PNL pentru că între timp a intervenit ”mâna lui Dumnezeu” care a luat hățurile și biciușca din mâinile lui Rareș Bogdan, calmând atacul până la nivelul adierii, ce a atins obrazul lui Ludovic. Evident că, această mână providenţială, pentru calmarea situației și trecerea ei în ordinea intereselor naționale și mondiale, la urma urmei, nu putea fi alta decât aceea a mâinii prezidențiale pe care Klaus Werner Iohannis nu a ezitat să o facă vizibilă deasupra PNL și mai ales deasupra lui Ludovic Orban, fiindu-i acestuia umbrelă dar și paravan, atâta ţip cât ”slujbașul” a reușit să-i facă Președintelui toate mofturile și toate încălcările de lege și de morală creștină, după modelul ”Emil Boc versus Traian Băsescu”.
Ceea ce poate fi considerat punct câștigat din toată această mascaradă, atent urmărită de Administraţia Prezidențială, se referă la voința din interiorul PNL a unui grup reformator, cel care reuşeşte astfel să dea semnalul reconstrucției, chiar dacă ”azi nu se poate, să vedem poate mâine”. Îmbucurător este motivul pe care Rareș Bogdan încearcă să-l aducă în discuție și care impune o scară a valorilor, un audit axiologic pentru cei cu care PNL, de exemplu, ar trebui să iasă la atac și să-și pună în practică modelul modern al unei democrații ale căror rezultate să ofere deschiderea spre valoare, profesionalism și nu în ultimul rând spre o reală civilizație politică în care cetățeanul să aibă locul său central.
ADI CRISTI