URMĂTORUL PAS DIN VIITOR

Se pare că victimele de la Matei Balș nu sunt dispuse să se oprească. Doresc cu totdinadinsul să sancționeze nepăsarea și starea de dolce far niente pe care liderii politici aflați la putere o poartă cu ei, așa cum mai sunt purtați cățeii în lese bătute cu cristale Swarovski. Chiar dacă elementară ar fi fost o demisie de onoare, o asumare a unei minime responsabilități. În fiecare zi mai moare câte un pacient care a fost în flăcări, în acea dimineață de coșmar. Ne apropiem periculos de victimele de la Spitalul Județean din Piatra Neamț. Revolta străzii încă nu a atins punctul culminat. Încă mocnește, încă există o stare confuză a protestatarilor care nu mai înțeleg nimic. Nu mai înțeleg împotriva cui trebuie să protesteze, atâta timp cât ”ciuma roșie” nu mai este la Putere. Așa zisul protestatar ”Ceaușescu”, buimac de vremurile pe care a ajuns să le trăiască, îl oprește pe Vlad Voiculescu, pe trecerea de pietoni, atacându-l cu blândețe, dar și cu nedumerire, întrebând de ce nu este dat afară Raed Arafat și, mai apoi, în ușa Ministerului Sănătății, dacă i s-a cerut și lui demisia? #rezist, în asemenea condiții de mare confuzie, nu-și mai găsește rostul, atâta timp cât cei împotriva cărora trebuie să lupte sunt de fapt foștii lor finanțatori, ”camarazii” lor alături de care au gestionat gecile roșii prezidențiale și pancardele MUIE PSD. Astăzi sunt din ce în ce mai derutați, constatând că nu le mai rămâne decât să ia, la rândul lor, acest text penibil și degradant și să-l poarte prin gura lor de mult spurcată.
Iată cum o nouă întoarcere forțată pe un sens interzis ne pune în situația întoarcerii de la comunism la capitalism, drum inexistent nici măcar în mentalitatea omului simplu, ca și cum ți s-ar cere întoarcerea din groapă în câmpul de muncă. Întoarcerea de la PSD la PNL et.comp. se dovedește a avea aceleași necunoscute pe care ne-a fost dat să le descoperim pe drumul inexistent de la comunism la capitalism.
După rigorile timpului am fost obișnuiți să credem că drumul spre comunism este de fapt un pisc ce nu mai are cale de întoarcere. Tot mai sus, tot mai spre înaltul cerului, așa ne-a învățat evoluția spre comunism să ținem drumul, adevărata cale dreaptă.
Astăzi același coșmar îl trăim când ne vedem puși în situația de a ne trezi, de a lăsa ochii să se deschidă și să privească alunecarea de teren în care suntem rostogoliți. Alternanțele constante la guvernare pot să fie un avantaj în favoarea schimbării. Norocul nostru a fost că nici una dintre acestea nu a fost în stare să ne cucerească, să ne facă să credem că am descoperit drumul cel bun. De fiecare dată o alternanţă la guvernare a fost data de nevoia de schimbare pentru a mai încerca și alți competitori care să ne ofere șansa unei vieți mai bune. De fiecare data speranța a fost transformată într-o sângeroasă dezamăgire. Am început să ne dușmănim în direct. Să nu mai avem nici o perdea în spatele căreia să ne strunim interesele. Am ajuns practic blocați în această stare din care nu se mai găsește drum de ieșire.
Strada rămâne singura în stare să mai schimbe ceva. Ne întoarcem în anii 90, atunci când presiunea străzii schimba directori, miniștri, guverne. Timorarea forțelor de ordine are și ea un scop în sine atunci când acestea încearcă să acționeze ”ca afară”. Vrem sau nu suntem legați de mâini și de picioare. Opoziția parlamentară de azi nu știe cum lucrează o opoziție, în timp ce puterea actuală nu are exercițiul puterii, nu știe pe ce butoane ar trebui să apese și, mai ales, nu știe când să apese și cât timp să țină apăsat butonul sacrificiului în numele salvării unei națiuni. Peste toate suntem prinși în rostogolirea mondială datorată pandemiei. Nimeni nu mai este în stare să se salveze pe sine, așa cum nimeni nu se mai simte răspunzător de viața celui de lângă noi. Existăm într-o nefirească inerție, în care nici o soluție nu pare a fi miraculoasă, chiar dacă pe lângă noi trece viața cea de toate zilele într-o firească scurgere, fără de care nimeni nu s-ar lăsa dominat. Avem nevoie de o lovitură, fie ea și sub centură, care să ne trezească, să ne ridice în picioare, să ne scoată din starea de levitație, oferindu-ne șansa de a fi prezenții timpului prezent, de a nu lăsa amintirile să ne consume faptele, atât de necesare mersului înainte, următorului pas din viitor.
ADI CRISTI