MEMORIA NOROIULUI

Ne întoarcem pe toate fețele încercând să găsim soluția ideală, chiar dacă aceasta este plină de compromisuri. Vrem să fim la îndemâna a ceea ce se întâmplă cu noi, chiar dacă întâmplarea ne sufocă, ne lasă pe drumuri, astfel încât, ipocrizia celor care ar trebui să ne întindă o mână de ajutor, ne împinge în groapă sau în prăpastia cea fără de sfârșit. Nu există zi lăsată de la Dumnezeu în care focul să nu ne invite la moarte, fie prin ardere, fie prin aruncare de la etajul blocurilor, de regulă construite în fostul regim comunist. Drama se consumă în văzul tuturor. Ard spitale, cabane, vile, apartamente, hale industriale, cluburi toate aceste spații sunt pur și simplu mistuite în flăcări.
În lupta cu focul se evidențiază Raed Arafat, călare pe ISU (Inspectoratul Situațiilor de Urgență), mânând în luptă pe oamenii săi în roșu, cândva spuma acestei activități, ajunsă astăzi doar la nivelul clăbucilor, atât în ceea ce privește personalul calificat, cât mai ales în dotarea necesară salvării oamenilor.
Ducem peste granițele țării pe cei mai arși dintre arși de pe plaiurile mioritice, doar pentru că la noi încă nu suntem în stare să-i tratăm, să le asigurăm condiții minime de protecție împotriva infecțiilor întra-spitaliceşti (nozocomiale).
Aceasta ar putea fi imagine de prim plan cu care ne confruntăm, fără ca gestul nostru să fie unul de publicitar, prin care să reușim să atragem atenția că trăim într-un Absurdistan din care nu v-a scăpa nimeni, sau vor scăpa toți.
Avem nevoie de acel pas înapoi, de lărgirea unghiului care să ne ajute să privim planul general a ceea ce se întâmplă cu noi, indiferent de câtă înghesuială provocăm sau de cât decor în plus va mai cuprinde cadrul.
Viața de zi cu zi este una surprinzătoare, greu de imaginat în afara temei date., astfel încât vom fi nevoiți să sesizăm că nimeni nu ne ține de mână, nimeni nu ne întinde colacul de salvare, suntem lăsați pe cont propriu, cine se descurcă și cine nu. Se pare că, dezvoltăm acea selecție naturală, în care cel mai puternic reușește să treacă linia de Sosire. Totul se întâmplă într-un firesc al lucrului, chiar dacă lupta de pe scena politică devine la fel de importantă ca respirația, de la reanimare, la respirația îmbătată de mirosul de floare.
Trăim acest tip de viață multiplă, această trecerea printre rânduri, din care răsar lujerii florilor, dar și degetele încleștate în cea mai sigură strânsoare, ce ne ferește prăbușirea să ne dea de-a dura, să ne rostogolească ca un bulgăre de zăpadă, din ce în ce mai rotund, din ce în ce mai mare, ajungând să ne acopere cu diametrul său acaparator.
În jurul nostru mai izbucnesc și alte incendii, și alte strigăte de ajutor, astfel încât scena se transformă într-o cădere greu de imaginat, greu de înțeles, în cele din urmă.
Strada se mișcă. Strada fierbe. ”România dă în clocot”. Bugetul de Stat joacă rolul piromanului, ascuns în cămara coaliției de guvernare. PNL, USR-PLUS, UDMR simt cum rămân fără margini. Încep să se inter pătrundă, să mimeze o unitate pe cât de necesară pe atât de imposibil de creat. Și, totuși, ea ține de realitatea fizică ce se întâmplă. Există! Este prezentă fără a șopti. Este mai mult decât vizibilă, palpabilă, se simte!
Nemulțumirile din strigăte se transformă într-o pasta vâscoasă, din ce în ce mai fluidă, pentru ca, mai apoi, să devină lichidă. Curgătoare ca un pârâu repede de munte.
Din acest cadru apocaliptic se ridică o dâră groasă de fum, agățată de un nor negru de fum, înecăcios pentru păsările din zonă.
Trăim sau ne facem că trăim într-o țară dragă nouă, cum ne mai sunt dușmanii dragi până la moarte. Avem cuvintele pregătite pentru declarațiile surprinzătoare, astfel încât să fim mult mai interesanți decât simțim noi că am putea fi. Toate aceste adăugiri fac parte și ele din scenariul complex al deznodământului în care comedia și tragedia se luptă să-și împartă în cote egale spațiul dintre zi și nopate, spațiul dintre noapte și zi.
Acoperirea pașilor noștri poate fi o garanție a trecerii în anonimat, doar atunci când urmele sunt făcute pe zăpadă, evitându-se memoria noroiului.
ADI CRISTI