Nervozitatea cuprinde România. La fiecare ușă de demnitar se simte miros de pucioasă. Se aruncă ceva în aer? Dacă da, cu siguranţă că, acest ceva nu poate fi altceva decât liniștea și tihna. Credul din fire românul nu poate decât să păcătuiască astfel, să-și dea singur șuturi în fund (pentru a fi în regim de eleganță pașnică).
Vrei nu vrei, bei Grigore aghiazmă? Cum să nu bei?! Când acest dar rămâne astăzi singura pleașcă pe care încă o mai poți primii la scenă deschisă, dar cu păstrarea distanțării fizice?
Strada acestui sfârșit de februarie 2021 a ajuns să fie locul în care polițiștii furioși dau brânci jandarmilor, forțând porțile Cotrocenilor. ”Colegii noștri jandarmi” ajung să fie pentru polițiști subiect de răfuieli și amenințări. Este pe punctul să se ajungă, din moment în moment în moment, din nou la strigătura populară: ”Ieși afară javră ordinară!”, lozincă destinată, în primă ediție, președintelui Traian Băsescu.
Acum, destinatarul nervozității este actualul președinte, care se află la originea interpelării rolului lui Traian Băsescu. În fața țării polițiștii, profesorii lucrătorii din administrația locală, cadrele medicale, asistenților sociali, protestează pentru înghețarea salariilor, dar și a pensiilor, împotriva erodării grave a nivelului de trai. Când aceste tăieri din veniturile lor este făcută concomitent cu cele mai mari scumpiri a ”coşului zilnic”din ultimii zece ani nu poți sta nepăsător, nu poți să nu te întrebi cine este vinovatul. Actuala putere, ca un cor de chițcăituri a încercat jalnic să aducă din nou pe banca acuzaților pe cei din PSD. De fapt acest discurs lamentabil nu mai are cum să reziste astăzi când PSD a fost trimis acasă. Văzându-se descoperiți la acest capitol al învinovățirii, de fapt a ceea ce știau ei să facă cel mai bine pe timp de opoziție, actuala putere se vede dintr-o data descoperiți, pierduți în spațiu, lipsiți de acel punct de sprijin de care să se țină și să reînvețe să stea pe propriile lor picioare, eventual să înceapă să facă pași, în special spre cartea de citire.
Totul a fost o uriașă gargară. O vociferare în piețele publice fadă, lipsită de consistență, o periculoasă mimare a ceea ce trebuie făcut, când de fapt personajele caricaturale nu au citit decât titlurile lucrărilor de specialitate.
Un ministru de importanța celui care se intitulează ca fiind al Ministerului Muncii nu are cum să aibă alura Ralucăi Turcan așa cum nici prim ministrul Florin Cîțu nu poate să fie vocea Guvernului României, vocea poporului român.. Chițcăiala lui Cîțu nu aduce altceva decât o stare de șmechereală, un vocabular de golan de cartier rău famat, cu o filosofie primitivă formulată pe strucutra înjurăturilor directe, fără alte invitații la dialog. Totul pentru Florin Cîțu se reduce la ”așa vor mușchii mei”; pentru a scăpa de mine aveți o singură soluție: Muriți leprelor, fir-ați ai naibii de dăunători!”
”Sute de oameni cer demisia Guvernului Cîţu. Angajaţi din asistenţa socială, poliţie, administraţia locală, învăţământ şi transporturi au ieșit în stradă. Oamenii sunt nemulţumiţi de îngheţarea salariilor şi prorogarea legii pensiilor şi cer demisia Guvernului.
Protestul devine parcă permanent. Sunt anunțați atât angajați ai sistemului public, cât și angajați din sistemul privat. Cei din sistemul public vor fi medici, profesori, dar și angajați de la asistență socială, supărați că salariile și pensiile sunt înghețate.
Totodată, sunt anunțați și angajați din sistemul privat, de exemplu din industria metalurgică, mulți angajați din supermarket-uri, care se plâng că sunt plătiți cu salariul minim pe economie, dar și din industria constructoare de mașini.
Preţurile carburanţilor şi energiei au crescut foarte mult în ultima lună, iar asta va aduce scumpiri în lanţ, spun specialiştii. Iar în timp ce oameni ies în stradă, bugetul intră în sfârșit în linie dreaptă, iar în Parlament începe războiul pe depunerea de amendamente”.
Acesta este tabloul realității imediate pe care o trăim. Imaginea neputinței, dar mai ales a lipsei de caracter a celor care una au promis și alta încearcă să facă. De fapt, trăim aceeași paradigmă pe care ne-am însușit-o încă din 1990. Să alegem pe cei care mint mai obraznic, pe cei care ne doresc la urma urmei, răul. Suntem mazochiști, Ne place durerea, ne simțim bine când unul ne prostește și altul ne înjură. Ne place poziția ghiocelului.
ADI CRISTI