Avem buget. Un fel de muget de descătușare, ce poate fi semnalul decodificărilor din categoria: am ieșit la lumină! Am intrat în linie dreaptă. Împărțirea resurselor a fost din totdeauna cheia de boltă a Puterii. Cine are cuțitul împarte pâinea. Și, din acest moment, încep nedreptățile sau condiționările. Îți dau și ție dacă, la rândul tău, ești atent la mine! Trecerea prin Parlament a Legii Bugetului de Stat a oferit pe lângă jalnicul spectacol a lipsei demnității politicianului român un circ de doi lei, aceeași mascaradă pe care de fiecare dată urmează același scenariu, numai rolurile fiind jucate de alții, de regulă de cei care, în spectacolul anterior, au fost la Putere, acum ajungând în Opoziție.
De fapt, zgomotul pentru nimic este făcute nu pentru a primi clemenţa votului unui singur amendament din cele 3000, ci doar pentru ca electoratul să vadă cât de zbuciumată este viața de parlamentar, atunci când acesta se luptă pentru cetățeanul părăsit de mult de toți cei care au răni adânci pe piept, de atâta bătut cu pumnii, de atâtea țipete scoase cu un ultim efort epuizant.
Nimic din ceea ce se spune nu poate fi în interesul cetățeanului, cu atât mai mult cu cât, cauza dreaptă trebuie susținută de votul majoritar al Legislativului. Astăzi, Parlamentul României a devenit un bâlci numai bun de scos în stradă, în care unii politicieni țipă, strigă, cu fețele contorsionate și cu mâinile jucându-se cu butaforiile vremurilor, în timp ce alții scrijelesc cu bețele zăbrelele gardurilor, asmuțindu-i pe nefericiții din Opoziție.
Ca un făcut, acest scenariu face deja parte din lecturile obligatorii ale partidelor politice în evoluția sau involuția acestora pe scena politică a țării.
Dacă astăzi PSD, de exemplu, se dă rănit în aripă că, vezi Doamne, PNL et.comp. USR-PLUS și UDMR nu le-a aprobat nici un amendament din cele câteva mii depuse în Parlament, nu cu mult timp în urmă, când PSD era la putere, iar PNL în opoziție nici liberalii nu au fost luați în seamă în aceeași măsură.
Electoratul nu are cum să fie așa de fraier, pentru a nu trăda bănuiala că ar putea fi de-a dreptul tâmpit. Cu toate acestea, din inerție mai mult decât din dreaptă judecată, se poate spune că electoratul este cel care contează, indiferent de ceea ce spun politicienii în lupta lor care pe care, cu dușmănie neînțeleasă, amăgind și amăgindu-se pentru cei care cred că ei trebuie serviți, că în slujba lor se pune omul politic, chiar dacă el crede că întregul mecanism funcționează invers de cum este el prezentat o data la patru ani.
Trebuie să încercăm să revenim la indicele egalității, punctul în care stăm în echilibru și trăim acea normalitate, care încă nu a ajuns să fie pașnică, nu a ajuns încă să ne acopere cu aripa ei, speriindu-ne cu ciocul puternic al unor interese încă ne descifrate.
Încă mai avem multe tensiuni de egalat. Încă mai suntem prizonierii gesturilor inutile prin dușmănia pe care o degajă. Avem sau nu avem dreptul de a sta deoparte, de a nu ne amesteca în interesele celor care au ajuns la Putere, chiar dacă acestea intră în conflict direct cu percepțiile noastre despre lume și viață?
Avem cu siguranţă dreptul la cuvânt, dreptul la opinie, dreptul la a ne susține un punct de vedere, chiar dacă acesta intră în conflict direct cu interesele promovate de cei pe care noi îi combatem.
Există posibil toate acestea doar dacă avem învățată la maxim, la nivel de reflex chiar, știința dialogului. Răbdarea de a-l asculta pe cel din fața noastră să-și susțină punctul (sau punctele sale de vedere), pentru ca mai apoi să dăm acea replica, fermă, dar nu jignitoare, prin care să încercăm să ne impunem raționamentul, prin argumente, demonstrații…
Oare când va fi posibil să se întâmple în lumea reală, de jos, ceea ce, teoretic vorbind, este posibil să fie povestit, crezut și demn de apreciat.
Încă mai avem multe clipe de consumat în dușmănie până când vom trăi și noi clipa relaxării prin normalitate. Suntem pe drumul cel bun? Nimeni nu știe atâta timp cât de 30 de ani rătăcim prin deșertul vagilor speranțe. Noi credem că după următorul colț ne așteaptă viața cea nouă, viața în care nu va mai trebui să dușmănim pe nimeni, nici măcar pe noi, cei trecuți de vârsta marilor provocări. Totul e să avem răbdare, căci doar cu mica răbdare treci marea cea mare.
ADI CRISTI
