IA-MĂ DOAMNE DE MÂNĂ ȘI PLEACĂ CU MINE LA FEMEI

Există o zi din an care ne pune cu spatele la zid, pregătindu-ne pentru cea mai suportabilă condamnare. A fi bărbat tinde să ne apropie de fatidicul a fi condamnat, a rămâne sub greutatea fulgului păstrător de căldură. Victimă prin definiție, bărbatul încearcă să se păstreze în efortul gestionării interesului față de aleasa inimii sale, fără a mima acel don quijotesc atac, doar pentru ca Dulcineea să-i fie obsesia gestului său de a rămâne curtenitor până la sacrificiu.
Femeia face parte din secretele nedeslușite ale acestei lumi infinitezimale, dar și universale în care gestul ocupă rolul cuceritorului, iar capul plecat oferă opțiunile așezarea coroanei sau eliberarea spațiului pentru lovitura de grație.
Există această zi născută parcă din flori (dar nu pentru că nu-i sunt cunoscuţi părinții, ci pur și simplu pentru că floarea în această zi este cheia ce deschide toate lacătele, este parfumul ce îmbată orice suflet și este, înainte de toate, motivul ce ne pune batista sub îngenunchierea sărutului, a atingerii sub formă de mângâiere a aripilor care încearcă să ne înalțe.
Femeia face parte din acest dans al tăcerilor până când vocea ei se împreunează cu liniștea odihnitoarei șoapte, astfel încât cuvintele să aibă curgerea izvorului dătător de răcoare și prospețime.
Vestea primăverii este de fapt acel zbor de pasăre redeșteptată din iarnă, lăsând în zborul ei gheața să cadă sub formă de fluturi, iar adierea să fie un început de cântec în care refrenul să fie silabisirea Naturii prin glasul primelor flori trecute în frunze.
8 Martie a ajuns să fie religia îmbrățișării femeii sub formă de iubită, de mamă și, nu în ultimul rând, de mit desprins din poemele lumii, din poemele iubirii, căci altceva nu poate fi mai înalt decât sunetul inimii, cum nimic altceva nu poate fi mai înalt decât buzele umede ale sărutului născător de poeme.
Femeia trece prin timp cum mai trece umbra pe ziduri, lăsându-ne să ne strângem ochii rostopoliţi, asemenea covorului roșu, pus sub picioarele lungi, arcuite, demențial de cabrate până când mișcarea a reușit să dea în clocot peste ochii umeziți de plăcere.
Femeia – un început de eternitate. Silaba aprinsă ce înflăcărează cuvântul, partea noastră de vină și de aducere în taină și din taină a ceea ce scoate din noi poezia, vocea din care se nasc aripile visului dătător de culoare vulcanică a acelui buchet de flori în care petalele iau forma declarației de dragoste.
La mulți ani, iubito! La mulți ani, iubită mamă! La mulți ani fata mea, ce ai reușit să-mi domesticești programul de lucru, astfel încât să te includ și pe tine în el, cu toată imprevizibila ta vârstă. La mulți ani, iubire! „Să nu uitam nicicând / Să iubim trandafirii / Ei sunt pe-acest pământ / Un simbol al iubirii. // Nu este adevărat / Ca sunt flori trecătoare / Surâsul lor curat / Niciodată nu moare.”
Florile ne ajută să comunicăm în acea zonă în care sensibilitățile se întâlnesc, la rândul lor, într-un multicolor buchet de gesturi.
8 Martie s-a fixat în mentalul colectiv ca fiind ziua internațională a femeii sau pur și simplu Ziua Femeii. De la această asumare oficială a importanței sociale și politice a acestei zile,
în care se comemorează atât realizările sociale, politicile și condițiile economice ale femeilor, cât și lupta împotriva discriminării și violenței care își fac încă simțită prezența în multe părți ale lumii, prefer să vorbesc despre emoțiile pe care 8 Martie reușește să le nască într-un dialog direct cu cei care devin actori principali ai zilei, femeia și bărbatul.
Ei reprezintă cele două capete ale axei pe care sunt adăugate fragmentele trăirilor astfel încât să construim un tablou sinoptic al vieții, sugerându-ne doar că viața ajunge să fie într-o astfel de zi un grațios mesaj în care luminițele ne ard pe trupurile dezlănțuite, ca un semn de luat în seamă și de ținut minte: ”Ia-mă Doamne de mână / și pleacă cu mine la femeile / arată-mi care este mama / și care este iubita / du-mi la piept fiica / și lasă-mă mai apoi să le dăruiesc / fiecăreia iubirea ce-o merită // iubirea ce poate să nască / la rândul ei/ flacăra de la care / să reușesc să-mi aprind întunericul. / Ia-mă Doamne de mână / și pleacă cu mine la femei”

ADI CRISTI