ACEL MORT AI FI PUTUT SĂ FII TU

Din ce în ce mai rău. Mergem spre buza prăpastiei fără ca să ne folosim de propriile noastre picioare. Ne lăsăm duși de val. ”Ce e val, ca valul trece” – ne sună în hohotul interior în timp ce, tot din interior, se aud vociferările nopții, obsedantele iluzii ale drumului nostru prin viață. Încercăm să scăpăm de „umbra corvidului la curțile vieții noastre de zi cu zi”. Obsesia ne scutură cum o electrocutare te mai poate pune la pământ, fără ca să ți se mai ofere o șansă la supraviețuire. Se moare din prima. Nu mai este vorba de nici o iertare suplimentară, de etapă, de o repetiție generală. Este un război „care pe care”, consumat în prima repriză. Fără prea multe pregătiri, reglări de focului, linii de ochire, pregătiri de artilerie. Nu. Doar năvala virusului peste cel neglijent, neatent, incapabil să înțeleagă mișcarea loviturii de grație.
Suntem o comunitate de inadaptați. Puțin dintre noi încearcă să înțeleagă ce se întâmplă cu noi, înainte de a ne condamna la sinucidere fără drept de apel. Avem nevoie de o pauză de publicitate sau de o pauză de respirație, dar nu mai mult decât pot plămânii noștri să suplinească nevoia de aer a organismului. Poate că singura noastră salvare există, și de această data, în știința de a te descurca singur, dar nu în mod habotnic, ci pur și simplu atât cât să fim pregătiți pentru detașare, pentru desprindere apelând la știința recuperării reflexelor noastre de supraviețuitor. Cel mai bun ajutor îl putem obține, paradoxal, de la noi înșine. Trebuie să echilibrăm răspunsul pe care suntem obligați să-l dăm societății în momentul în care o simplă întrebare se ridică deasupra capetelor noastre, în momentul în care energia cinetică este zero) după care urmează decapitarea!
Paștele ne aduce în situația de a ne furam singuri căciula, îmbrăcați frumos ca pentru nuntă sau pentru înmormântare. Nu mai contează dacă vorbim de funie în casa spânzuratului. Nu mai contează nici măcar dacă vorbim, atâta timp cât nimeni nu te mai ascultă. Avem nevoie, fără nici o scuză, de o deșteptare națională. Repet, nu mai este timpul alintăturilor cu nevoia de solidaritate națională, cu gestul unanim de a trage la aceeași căruță, în aceeași direcție, indiferent de luptă politică, atât de necesară funcţionării democrației. Nu este timpul și nici momentul unor astfel de gesturi, firești luptei politice, atâta timp cât, de această dată, dreptatea nu poate fi decât de partea cetățeanului, fără ca liderii politici să aibă și ei un beneficiu nici măcar de imagine. Ei sunt condamnați să se înțeleagă cu adversarii politici și nu cu dușmanii până la moarte, caricaturizați cu chipurile celor din opoziție sau a celor de la putere.
Între cele două tabere sau cete există un grup minuscul de oameni, detașat, chiar dacă joacă în același film, a cărei reacție are rolul sării în bucate. Valul uriaș de îmbolnăviri ne face să ne antrenăm disperarea, poate, poate va elibera de întuneric ochii tuturor celor din prim planul vieții cotidiene. Spitalele au devenit antecamera morții, chiar dacă majoritatea celor intrați aici pleacă acasă, învingând infecția cu noul coronavirus. Amprenta morții celor care au pierdut lupta este atât de puternică încât aceasta acoperă pur și simplu, ca un ecran difuz, scena luptei pe viață și pe moarte.
Un mort din acest război face mai mult decât toți cei salvați, atâta timp cât, în această confruntare, nu vorbim despre „pagube colaterale”. Este ca și cum am fi puși în situația să ne recunoaștem învinși, în condițiile vicierii rezultatului de a avea zece pe linie, de a avea 9,99 și nu zece, singura medie care ne poate garanta Victoria. Un singur mort ne culpabilizează și ne pregătește ştreangul sau securea, astfel încât acesta trebuie decontat și asumat de vinovații care au permis un astfel de tragic deznodământ.
Trebuie să readucem în discuție culpa individuală, asumarea acestui tip de rebut, de pierdere care nu poate fi trecută la ”pierderi inevitabile”, atâta timp cât vorbim despre pierderea unei vieții omenești și nu despre distrugerea unui dulap sau a unui perete. Moartea ființei umane naște această atitudine lipsită de indulgenţă, de iertare și, mai ales, de trecere cu vederea, atâta timp cât în această judecată trebuie să intre situația cu: ”acel mort ai fi putut să fii tu!”
Decizia îți aparține! Avem sau nu avem vinovați pentru cei peste 22.000 de morți pe care ița produs omul, semenul lor, în această pandemie? Moartea unui om nu poate fi folosită în scrierea statisticilor optimiste, cu acel procent care să ne bucure cu cifra lor aparent mică, semnalând pierderi insignifiante! Ce înseamnă 3% decedați, jertfa plătită pentru salvarea a peste 800.000 de trecuți prin pandemie? Tentantă pare să fie această capcană… și totuși, din nou ne apare umbra acelei dedicații: ”Acel mort ai fi putut să fii tu!”
Cine se înscrie pe această listă a morții?
ADI CRISTI