UN LOC BUN SUB SOARE

A trecut în rândul victimelor Covid-19 o legendă a Iașului, indiferent care a fost impactul nostru cu el. Constantin Simirad, personalitatea de care se leagă istoria recentă a capitalei culturale și nu numai, s-a grăbit să plece la o altfel de întâlnire, în care s-ar putea să se discute modernizarea lumii de dincolo de apele Styxului. A plecat la fel de discret cum a reușit să intre în cetate, atunci cu ochii urmărind stelele de la Observatorul Astronomic din dealul Copou. Moldovean sosit la Iași din Coțușca, cel care avea să devină liantul dintre vechi și nou, stabilind o bună înțelegere necesară pasului înainte, dar nu prin brutala demolare, ci pur și simplu în condiții de înțelegere și reconstrucție de prelungire a mișcării firești pasului înainte. Fără brutalitate, fără ruine, doar pe fondul înțelegerii și al cooperării, Constantin Simirad a reușit să-și impună discursul axat pe dialog și, nu în ultimul rând, pe dreptul celui din fața sa de a-și susține punctul de vedere până la capăt.
Primarul Constantin Simirad a fost primul primar al Iașului care a început să-și exercite această funcţie din 1992 și până în 2003, an în care a plecat în calitate de ambasador al României la Havana.
Artizanul transformării ”orașului de tablă” al Iașului, de pe arterele principale din centrul orașului, în spații comerciale moderne, în care estetica joacă rolul principal al imaginii care nu supără, care nu deranjează, chiar dacă o astfel de performanță a fost atinsă doar printr-o poziție fermă, fără compromisuri.
Tot Constantin Simirad, de această data ca om politic, a reușit să impună glasul Moldovei, oropsită de la 1859, an în care a pierdut de la sine rolul de capitală a principatelor române, Moldova și Țara Românească. Noul partid politic cu care Constantin Simirad a pornit la luptă pentru recâștigarea demnității acestei părți de țară, chiar dacă în final a făcut pasul înapoi, în momentul în care a simțit cum Arca sa începe să ia apă, amenințând cu dezechilibrarea în direcția intereselor Rusiei, o pacoste mult mai mare decât sensul pe care el l-a urmărit, prin semnalul de alarmă tras întru deșteptarea Bucureștiului să vadă și rănile lăsate deschise și ne onorate.
Dacă ar fi să pariem ce anume va rămâne din întreaga activitate a lui Constantin Simirad, nu putem neglija opera sa literară, proza construită cu acel tâlc hâtru moldovenesc, fără a ne îndepărta de puternicul iz memorialistic, culoare și miros, care ne ușurează munca reconstrucției timpului invocat. Astfel, alături de faptele rememorate, găsim și acea culoare originală, atât de necesară scoaterii din anonimat fie a întâmplărilor, fie a personajelor în spatele cărora a exista un timp prezent conservat doar de amintirile celor care au fost personajele principale sau pur și simplu s-au aflat în zonă.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Constantin Simirad a refuzat să iasă în față, într-atât încât să-și depășească umbra pe care a reușit să o facă, ținând cont de bunul simț de care nu s-a îndepărtat mai mult decât mama sa l-a sfătuit: ”Constantine să nu superi lumea luând unora lumina Soarelui. Ea nu-ți aparține nici ție și nici altora, ea este un dar de la Dumnezeu, necesar tuturor. Vezi-ți de darurile tale și mai puțin de cele ale tuturor.”
Anul acesta ar fi împlinit, pe 13 mai 2021, 80 de ani. Este mult, este puțin, este pe merit sau pur și simplu ar fi trebuit să nu plece dintre noi, așa de grăbit, la 79 de ani.
Nedrept este acest Covid care ne împuținează cu acea severitate fără drept de apel, din ce în ce mai mulți plecând dintre noi la fel de grăbiți, cum fiecare ne aducem aminte că am lăsat aragazul deschis sau fierul de călcat în priză, întorcându-ne grăbiți acasă. De această data scurtcircuitul produs ne lasă în întuneric, neașteptatul negru care ne cotropește ochii și, mai ales, ne trimite în hăul din care nu mai găsim nici un fel de ieșire.
Nedreaptă este această moarte Covid-19, chiar și numai pentru că ea există, indiferent de câte manifestări publice se fac împotriva existenței acestui dureros adevăr.
Se moare din Covid-19 așa cum se moare de glonte, așa cum se moare de veninul de viperă, așa cum se moare de moarte.
„Bădie ai plecat fără ca să mai facem petrecerea de mai, din foișor. Ai plecat șmecherește, lăsându-ne cu un ochi în livadă și cu celălalt în beci. Și dacă tot ai plecat pe șest, vezi nu alerga, poate, poate nu vei fi singur pe acest drum, te vor mai ajunge din urmă cei care nu mai rezistă să-și împartă singurătatea în lipsa ta. Dumnezeu să te păzească, Dumnezeu să-ți păstreze un loc bun sub Soare”.
ADI CRISTI