PEDEAPSA CARE MĂ AȘTEAPTĂ SĂ-MI ȚINĂ MINTE NUMELE

Se simte prin aer, pe pământ și prin apă nevoia de a te opune vechilor procedee, prin care am reușit până azi să conservăm valoarea în tiparele ei de neatins. Continuăm să încurajăm valorile axiomatice, ferindu-ne de dezmembrarea acestora, gândind că o recompunere nu ne-ar aduce nimic nou și ar fi o preocupare redundantă, lipsită de o altă finalitate. Este ca și cum, spun docții, definim proprietățile apei care oricum te udă sau ale Soarelui care oricum te arde. Avem nevoie, spun aceleași voci recuperate din deșert, de acest răgaz, de această odihnă fără de care credem că ne-am înghesui fără rost între ușile rabatabile, prin care încercăm să ieșim sau să intrăm.

Sunt o serie de reflexe de care nu reușim să scăpăm, chiar și numai pentru că acestea ne protejează de o nouă suferință, de o nouă aducere la timpul prezent a terifiantelor drame, dictate și onorate de dezastrele timpului trecut.

Într-o astfel de lume întâlnim, fără doar și poate, valorile extremiste considerate a fi „de neatins”, sigilate și izolate în formule cu ajutorul cărora nu mai dăm voie împrăștierii în aer a mirosurilor pestilențiale ale crimei, ale schingiuirii omului de către om, de la ființa normală, dominată de personalitate și până la umbra acesteia supusă rașchetărilor inumane.

Ne este mult mai comod să ne izolăm de suferință, prin această definiție a axiomei, „o afirmație considerată ca fiind evidentă, ce nu mai trebuia dovedită”.

A prezerva o cercetare, a o considera veșnică și greu de contrazis, după ce s-au scurs ani de la întâmplarea ei, este, dacă nu doar o șansă comodă, o punere în ordine a întregului rechizitoriu. Avem această cursivitate a poveștii, riguros stabilită cu citate și concluzii judicios argumentate.

Și, totuși, nu cred că este pe deplin asigurată șansa de a fi cât se poate de lucizi, de apți pentru a decide în numele unei alte epoci. Este prea apăsătoare misiunea de a da acelui popor dreptul la libertatea de a defini plenitudinea în termenii totali și inatacabili ai cercetătorului. Acesta din urmă are capacitatea de a eticheta, de a matrița destinul unui personaj istoric, chiar dacă vorbim numai de o latură a activității sale, de regulă care derivă din implicarea ideologică a sa.

„Tonul la cântec” într-un astfel de caz este dat de punctul la care se dorește să se ajungă. Vrem să igorăm celelalte valori ale personajului politic, în spațiul căruia a depășit așteptările unora, atunci îi anulăm lui Octavian Goga, de exemplu, activitatea culturală și ne menținem atenția focusată numai pe activitatea sa politică, cu grave accente fasciste și antisemite.

Într-o astfel de logică riscăm să devenim absolutiști. Riscăm să pierdem o parte din oamenii de cultură, asigurându-ne o clasă politică igienizată, construită pe rigorile moralității, ale celor mai curate ideologii politice.

Și, totuși, alte țări europene nu-și permit să piardă, de exemplu, un singur scriitor, chiar dacă acesta a pactizat politic cu Necuratul secolului XX. Dar, noi, fără nici o explicație, ne ținem tare pe poziție și ne hăcuim singuri valorile, doar, doar vom primi un semn de mărinimie din partea mai marilor lumii. Caracterul servil, de slugă bună la toate, ne aduce în astfel de momente în care nu mai avem nici onoare, nici verticalitate, doar sâsâitul prelung al viermelui cu funcție de șarpe.

Suntem din ce în ce mai încrâncenați, mai posedați, chiar dacă timpul a trecut peste noi ca aripile unei păsări, dorind să ne relaxăm, să privim fără patimi în urmă, poate, poate, într-o astfel de relaxare, vom recupera și ceea ce a făcut bun în viață acel suflet rătăcitor, dovedit a fi păgubașul de serviciu al omenirii.

Șansa noastră ține acum mai mult de o deșteptare la realitate în timpul prezent, de o cumpătare la dreapta judecată, fără ca aceasta să fie părtinitoare, să aibă misiunea dictată de mai vechile instituții și obiceiuri de a împărți lumea în vechi și noi, în buni și răi, linia de separație fiind imposibil de trecut, de parcă aceasta ar fi stabilită de bornele mormintelor celor uciși în lagărele de concentrare, aceste adevărate fabrici ale morții, ai căror nepoți nu concep iertarea ca pe o instituție a pasului înainte, ci doar ca pe o nouă și iminentă pedeapsă cu gaz sarin.

Cred că m-am născut mai devreme cu o sută de ani, drept pentru care mă voi retrage și-mi voi amâna acest proiect al recuperării demnității de a fi evreu într-o lume în care să nu mai existe atâtea descoperiri de gropi comune, de noi fapte de umilință umană, astfel încât să avem în cele din urmă răgazul de a ne vindeca rănile memoriei, de a ne bucura de cântecele liniștii și nicidecum de cele ale tăcerilor apăsătoare, cu lacrimi la ochi și tremur în palmele spânzurate în rugăciune. Inima simt cum îmi devine pedeapsa care mă așteaptă să-mi țină minte numele.

ADI CRISTI