CINE SUNT DOMNII CEI FĂRĂ DE DOAMNE

Avem un nou ministru al Sănătății, Ioana Mihăilă. Dacă privim direcția de unde vine putem spune, fără a greși: ”Aceeași Mărie, cu aceeași pălărie”. O astfel de constare provoacă abateri de la zicerea tradițională: ”Aceeași Mărie cu altă pălărie”. Chiar dacă aparent o astfel de observație te pune în gardă, există în această lume a oamenilor vii abateri în urma cărora regula devine, la rândul ei, fluctuantă, greu de stăpânit, greu de invocat, greu de pus în fruntea exemplificărilor. Nu mai poți să te bazezi pe acel lucru judecat, atâta timp cât doamna Ioana Mihăilă, chiar dacă nu rimează, poate fi o prelungire a lui Vlad Voiculescu în teritoriu halatelor albe, cu mici nuanţe care pot să facă diferența. Fostul ministru al Sănătății a avut-o pe doamna ministru de azi, adjunctă, dar mai ales colegă în același PLUS, păstorit ca un guru de Dacian Cioloș. Ca o pedeapsă a sorții, PLUS înseamnă mai mult MINUS, atunci când vorbim despre performanță și implicare în teritoriu, acolo unde de fapt se întâmplă lucruri.
Agresivitatea dovedită a partidului ambalat într-un singur corp USR-PLUS ne face să fim mai circumspecți că se va întâmpla ceva pozitiv atunci cânt i se pune imprevizibilului sabia în mână.
Ca o primă impresie pe care Ioana Mihăilă a lăsat-o la prima ei apariție în fața jurnaliștilor acreditați pe domeniul Sănătății, ne-a dat de înțeles faptul că noul Ministru nu este străin de ceea ce are de făcut, cu atât mai mult cu cât ea nu vine de pe stradă, ea vine din sistem și nu de aiurea, de la bucătărie sau din inventarul personalului de serviciu. Ea vine din zona secretarilor de stat, punctul nodal ce stăpânește cele trei grade de libertate, ce face ministerul să se miște după parcursul Soarelui pe bolta cerească, urmărind și influenţând decizia, de la semnătură la aplicare. Degeaba decide ministrul dacă secretarul de stat se face că uită sau pur și simplu nu este atent la culoarea programului de guvernare, slujbaș al constatări orice faptă comisă este un rău pentru unii sau bine pentru ceilalți.
Nu trebuie să uităm sau să ne facem că uităm de pandemia pe care suntem obligați să o gestionăm în interesul bolnavului sau, mai precis, în contul măsurilor de prevenție. Trebuie mai mult să prevenim decât să tratăm.
Nu știu ce se va întâmpla și cu această formulă de conducere de la Sănătate. Nu știu câte răni încă mai sângerează de pe urma loviturilor dure încasate de unii, câte orgolii vor mai puroia, lăsând plaga să fie vie, trează, aducătoare de tensiuni.
Poate nu loviturile de clopote trase deasupra Ministerului Sănătății au fost personajele principale ale acestei întâmplări, din care viața a fost premeditat exclusă, fiind păstrate doar orice altceva numai grija față de cetățean nu, cât mai ales confruntarea dintre cele două moduri de a face politică, între cei vechi și cei noi.
Concluziile finale, care au fost interpretate, de ambele tabere (ca fiind rodul numitorului comun, în baza căruia se speră o funcționare pașnică în continuare) au în esența lor înțelegerea, comunicarea, profesionalismul deciziilor. Firescul comportamentului nu poate să recurgă la orgolii mărunte, acaparatoare de energii, producătoarea celor mai mari tensiuni, care pur și simplu blochează toate căile de comunicare.
Istoria ne garantează că tot timpul noul a îngenunchiat vechiul, chiar dacă această punere a genunchilor pe pământ a depins de mai multe conjuncturi. În primul rând, o astfel de victorie nu poate avea loc decât în momentul în care masa critică a oamenilor este reprezentată de cei care agreează valorile noului, de cei care au reușit să se împrietenească cu noile convingeri.
Politicul din nou a făcut regula, chiar și numai pentru că ”realitatea bate filmul”.
Astfel, într-un prim final de conflict deschis, se poate spune că ”episodul Vlad Voiculescu!” a ajuns să fie un conflict numai bun de predat la școlile de vară ale partidelor politice.
Vrem sau nu suntem robii propriilor noastre metehne, ce încă mai trăiesc în reflexele noastre, în mentalitățile care rezistă decenii după ce organismul social este supus schimbării.
Putem schimba culoarea, putem schimba forma, putem modifica gândirea, putem reconstrui realitatea după ultimele pretenții ale arhitecturii moderne a visului, dar nu vom mai putea nicicând să dăm binețe amintirilor care ne cotropesc.
În lipsa amintirilor ne vom înstrăina de noi, vom fi din ce în ce mai singuri, din ce în ce mai ai nimănui, vom lăsa cuvântul să ne piardă urma și nu peste mult timp să nu mai recunoaștem cine sunt: Iohannis, Orban, Cîțu, Barna, Cioloș, Hunor, Ciolacu, Simion, Pambuccian.
Chiar așa, cine sunt domnii cei fără de Doamne?
ADI CRISTI