CEL MAI MARE RĂU

Chiar dacă de jur împrejurul nostru vine un zvon de libertate, cu ajutorul căruia putem călători fără restricții, în fapt se încurajează o inerție în a purta în continuare masca și a păstra acea distanță între noi astfel încât să avem, cel puțin sub formă de precauție, condițiile unei protecții sigure. Cu sau fără voia noastră se moare în același stil impardonabil, prin care omul este pus față în față cu veșnicia, fără ca această poziție să ne ofere explicații la întrebările care ne hăituiesc, în timp ce Covid 19 ne ține în continuare călcâiul pe aorta.
Deja se vorbește fără cunoștință de cauză de așa zisul maraton al vaccinării, demonstrând printre altele și multă prostie, pentru a mă exprima așa eufemistic, atâta timp cât maratonul în sine are un deznodământ tragic, atâta timp cât soldatul de la Maraton, ajungând la finișul încercării sale, mai are doar putere să rostească: „Am învins!” după care își dă obștescul sfârșit.
Noi vorbim despre maraton sub formă de metaforă a timpului petrecut în acest proiect medical, de a vaccina continuu, trei zile și trei nopți, populația dornică să ajungă la un fericită la un cât mai grabnic final. Să ieșim din pandemie, dacă se poate în urma însumării datoriei fiecărui român, de a fi parte din marea imunizare, reușindu-se astfel să punem umăr lângă umăr, vaccin lângă vaccine, ajungându-se la o reacție de solidaritate aproape totală.
Gestul în sine, în marea sa complexitate, face parte din atitudinea poporului român supus acelei presiuni care ne face una cu pământul, care ne pune tâmpla la firul ierbii, făcându-ne astfel să simțim respirația pământului.
Nu mai este vorba de nici un fel de decizie politică, nu mai este vorba despre nici un proiect politic , suntem deja în zona de apolitică, spațiul comun marilor unanimități ce scot din tăcere binele întregii comunități.
Este ca și cum s-ar supune la vot dreptul de a respire. Este ca și cum s-ar supune la vot dreptul de a-ți ține în brațe copiii. Avem această libertate de a alege, dar și de a culege ceea ce ne este dat prin dreptul firii.
Acest drept, paradoxal, nu este recunoscut de cei pe care mintea nu-i ajută încă. Încă mai sperăm ca acest inconfort să țină cât mai puțin, pentru ca mai apoi, la dezmorțire, să se revină cât se poate de pașnic și fără urmări grave.
Explozia pe care neo marxiştii o provoacă este mai mult un foc de paie, în urma căruia s-ar putea produce adevăratele incendii, funcție de vecinătatea pe care la rândul lor o pot ataca. Vrei sau nu, trebuie să ții cont de astfel de atacuri, fie ele și artizanale, atâta timp cât, pe fond. ele pot să constituie acea joacă cu focul nesupravegheat, din fetița cu cutia de chibrituri.
De ce vorbim numai de rău despre cei care, după 30 de ani, încearcă din nou să modernizeze un regim politic ce nu a produs decât rău, prin minciună și corupție, când ei, astăzi, sunt frumoși și liberi, lipsiți de orice fel de inhibiție, care te-ar face să crezi că știu ce vor și, mai ales, știu cum să facă ceea ce vor? Poate pentru că nu au răbdarea de a duce lucrul până la capăt, nu au răbdarea de a da voie și celui de lângă el să se exprime. Din nou ne trezim în situația în care doar unul dintre noi are dreptate, doar unul dintre noi are dreptul de a vorbi, în timp ce ceilalți nu sunt decât ”oameni în plus”, neinteresanți, proști, hoți, corupți, fără ca acestora să li se ofere dreptul la replică!
Oamenii aceștia, chiar dacă din opoziție invocau dreptul la dialog, în momentul în care au ajuns la putere primul lucru pe care l-au făcut a fost acela de a aboli dialogul, de a vorbi doar ei, în termenii fundamentaliști: ceea ce spun, așa să se facă! La mine se află adevărul și dreptul de a decide. La mine se află ceea ce ceilalți nu posedă: știința de a greși în așa fel încât nimeni să nu-mi poată face ceva. Greșesc pentru că din greșeli se învață, iar dacă este greșeala mea, de ce să învețe altcineva din ea și nu doar eu?
Atenție la neatenția celor pe care astăzi suntem obligați să-i ținem minte. Să nu care cumva să ne trezim în aceeași situație în care să nu mai știm cine ne-a vrut binele, făcându-ne cel mai mare rău!
ADI CRISTI