ALEXANDER  HAUSVATER

Mulți cred că este un fenomen al naturii. Altfel nu poate fi el, Alexander Hausvater. Alții cred că poate fi, în cele din urmă, o calamitate a Naturii. Acel tip de dezastru ce scote la lumină cel mai bogat zăcământ de aur. De aur adus în palmele bijutierului condamnat la acel tip de eternitate oferit creației însăși. Alexander Hausvater s-a născut pentru ca, la rândul său, să ne nască bucuria de a-i fi spectatori, anonimi, amorfi, sensibili la tot ceea ce geniul său este dispus să creeze, fie că vorbim despre piesa de teatru, despre ansamblul antic al scenei, despre orașele transformate ele însele în  geometrii variabile, fie că vorbim despre autorul care dă drumul fanteziei, așa cum ar elibera mulțimea de tauri pe străzile imaginației sale debordante.

Creația pentru Alexander Hausvater rămâne de gen feminin, chiar dacă din umbră el este acel factotum pe care degetele sale se mișcă într-un spectacol greu de reprodus de prestidigitație.

A avut un moment de limitare a libertăţii sale de mișcare datorat pandemiei Covid-19 și a decis instantaneu să schimbe traseele. Nu a ieșit în stradă, nu a protestat, pentru că și-a dat seama că nu-l va asculta nimeni și nu va obține nimic în plus pentru a fi ajutat de altcineva.

Astfel a scris într-un an patru romane greu de povestit, dar intens de trăit. Vorbim despre: ”Aici, Radio Eros”, ”Penumbra”, ”Dor Călător” și ”Ludi”. Vorbim astfel despre dedicațiile tipărite pe cărți, această modalitate de legare de glie a sensibilității autorului. În ordinea intării în tipar și așezării lor pe rafturile librăriilor ne întâlnim cu: „Părinților mei: Patty și Iju Hausvater (Aici, Radio Eros”), „Fiului meu Elyatan Edgar Hausvater” (Penumbra), „In memory of Eli for being father to the son and son to the father” (Dor Călător) și „For Batya, Roey, Hilla and Ido with all my love” ( Ludi). Această cavalcadă de dedicaţii reuşeşte să lege cele patru scrieri într-un tot unitar, al familiei reale și imaginare, făcând din Alexander Hausvater acea axis mundi, chiar dacă cele patru romane au trimiteri pasagere la ce va urma, astfel încât spectatorul să fie păstrat pe scaunul său, chiar și după aplauzele la scenă deschisă, datorate transpunerii cuvântului scris în vibrația scenei, a mișcării actorilor angajați ai minții fiecăruia dintre noi.

Alexander Hausvater are acest dar sau acest blestem de a transforma realitatea în ficțiune. Obsesia evreului nu poate fi ignorată și nici acuzată. Ea există ca o cicatrice de care nu avem voie să nu ținem cont, cu atât mai mult cu cât urma rănii este o mărturie depusă în fundamentarea pedepsei rămase undeva în executare. De fapt, nu cred că pedeapsa este atât de importantă cât mai ales păstrarea în limitele vigilenței a imposibilității repetării dezastrului. Omenirea nu mai are nevoie de acest gen de lecție, în urma căreia ar trebui din nou să plătească cu milioane de morți nevinovate.

Alexander Hausvater își propune să difuzeze, pe calea undelor, forța iubirii,  chiar în teatrul de operațiuni al celui de-al Doilea Război Mondial, scenă pe care a jucat moartea de una singură și doar iubirea ar mai fi reușit să echilibreze ziua și noaptea în accepțiunea autorului. Centrul atenției cade astfel pe ”dragoste, trup și deplina satisfacție fizică”, în acel oraș în care Moartea a luat-o pe jos să descopere blestemul lui Alexander Hausvater, acest ”tânăr fără vârstă, iubitor de frumuseți feminine dezgolite”.

Doar un cunoscător în amănunt al Decameronului, dar și al dramelor Holocaustului, mai poate să țină trasă cortina și după terminarea spectacolului, oferind lumii o sensibilitate în care frumusețea țipă și urlă de durere.

Fiecare dintre cele  patru apariții editoriale ale lui Alexander Hausvater  din anul 2020 devin astfel puncte de referință, puncte de început, raportări ale vieții de zi cu zi pe întreaga cuprindere a imaginației  fără de margini, astfel încât, de fiecare dată când stăm față în față cu El sau cu produsele sale, devenim părtași, dacă nu chiar parte din personajele sale, fie sub formă de actori damnați, fie chiar parte din scrierea sa. Verbul la Alexander Hausvater dă liberă trecerea nu numai mișcării, ci mai ales împietririi în proiect, acea stare din care reușim să ne extragem doar atunci când cantitatea de cuvinte devine copleșitoare, forțându-ne să dăm statuii acel atribut al memoriei, păstrarea în actualitate a faptelor trecute  prin vremuri.

Robert Șerban a reușit să surprindă romancierul în trei dimensiuni ale omniprezentului „tensionat, alert, surprinzător (…)”, „răstoarnă situațiile, naște personaje care brusc fie își sfâșie propria piele și o îmbracă pe a altuia, jupuindu-l, fie și-o întorc pe dos și revin, apoi, în ea”. O relație care îl domină rămâne aceea dintre tată/fiu, dar și imposibilitatea găsirii unui loc ferm, cu o nemișcare demnă de ținut minte și de ținut cont, astfel încât creează acea mișcare, acel du-te/vino în urma căruia materialul devine incandescent, generând acel model de energie dominant și, în același timp, copleșitor pentru timpul prezent.

Opera scrisă a lui Alexander Hausvater  sparge tiparul ce a dominat viața și moartea lui Tilly, astfel încât manuscrisul romanului Ludi ajunge în mâinile unui strănepot, după un șir aproape interminabil de amânări, de genul ”am altceva mai important de făcut, decât să mă aplec asupra acestui manuscris”. În cele din urmă i-a venit și lui rândul la desprăfuire, la scoaterea la lumină a ceea ce avea să devină unul dintre cele mai provocatoare romane scrise nu de un romancier, ci, pur și simplu, de duhul acestuia, de unde și vorba românească: „i s-a dus duhul”.

Alexander Hausvater este și va fi tot timpul acea descărcare de energie generatoare de noi destine, noi situații, altele decât cele pe care el le-a încercat cu vârful limbii, având astfel garanția gustului vieții, dar și al morții.

ADI CRISTI