SĂ NU LĂSĂM LUMINA APRINSĂ

Incendiile din ultimele săptămâni ridică la cer fumul gros al indiferenței. Nu mai vorbim despre stânga sau dreapta, despre înalt sau abis, vorbim în termini cât se poate de clari despre deznădejde și speranța găsită pe fundul vasului de la  poalele muntelui Olimp.

Se poate vorbi despre un Potop al flăcărilor sau despre o pandemie a pârjolului. Se poate vorbi despre pedeapsă, indiferență sau chiar despre gesturi suicidale ale celor care cred că nimic din jurul lor nu mai contează în afara ambițiilor care nu mai țin de realitățile imediate. Doar visul  lor de mărire contează, doar ceea ce dorește inima lor trebuie înfăptuit.

Grecia, leagănul civilizației, este în flăcări, așa cum, într-o altă etapă a istorie și Cartagena a fost cuprinsă de flăcări, pe atunci purificatoare, sub formă de strategii militare. Astăzi, focul se află în mâinile zeilor sau, mai nou, în mâinile lui Dumnezeu Atotunificatorul credinței, într-un singur Cineva. În El, cel fără de Moarte, Atotstăpânitorul, A tot și a toate!  Focul nu ne aparține nouă cei care nu știm nici măcar să-l folosim. El este un dat sau o armă, un cadou sau o pedeapsă. Ne poate încălzi sau ne poate ucide, în cele mai groaznice chinuri cu putință.

Incendiile sunt momentele în care focul scapă de sub puterea omului de a fi prietenul său, de a fi sub forța şansei sale de a ține cont de binefacerile date, care, într-un anumit moment, pot să scape de sub controlul celui care crede că „se poate juca cu focul”.

În fața unui incendiu se măsoară nu numai intensitatea flăcărilor, cât mai ales solidaritatea semenilor. De regulă, calamitățile adună oamenii, indiferent de concepte și culori politice, indiferent de obsesiile zilei care, în astfel de momente, devin ridicule și ușor de debarasat de pe  articulațiile coloanei vertebrale, oferind individului  libertatea de a fi înțelegător, iertător, săritor.

O astfel de nenorocire are și calitatea de a pârjoli totul prin împrejurimi, oferind locului șansa unui nou început, șansa pe care să se construiască, de această dată în regim sănătos, adevăratul zigurat care să ne permit identificarea punctului zero, de la care să pornim numărătoarea sănătoasă a evoluţiei noastre. Fără fisură, fără flacără sălbatică, fără orgolii la umbra cărora se pot adăposti nestăpânitele de mai târziu dezastre.

Dezastrul, în evoluția sa, nu are nimic din teroarea care ucide, el fiind, în desfășurarea sa naturală, parte din evoluția care ne-a adus cu picioarele pe pământ. În acel moment, în care omul a început să conştientizeze că poate să-și asume o parte de vină a răului asumat, au început „schimburile de mărfuri”, influențând direct „cererea și oferta”, mutare ce a dus la dezechilibrarea beneficiilor în favoarea celor mai puternici, a celor care au decis să stăpânească piața, prin regulile dictate de ei.

Din acel moment focul și-a schimbat traiectoria, astfel încât vântul a pierdut din exclusivitatea direcției în care bate și înspre care bate.

Focul și vântul, iată două componente ale dezastrului nimicitor care au demonstrate că în pragul mileniului III nu mai contează tehnologia de vârf, nimic nu mai poate oferi soluția câştigătoare decât aceeași eternă apă aruncată în cantități suficient de mari pentru a stinge focul.

Suspiciunea continuă să scrie cele mai captivante scenarii, alimentând adevăratele thriller în care eroii principali încă nu au apucat să se nască. Ne miroase a făcătură, suntem din ce în ce mai convinși că lumea nu poate fi un puzzle al coincidențelor, că „prea se leagă unele cu altele” pentru a nu ține cont și de ceea ce ne dictează umbra, care ne tot bântuie și ne tot dă târcoale, asemenea vocii din desert. Suntem atinși de neîncrederea de a ne lăsa convinși că drumul pe care mergem, cu tot cu viiturile și incendiile de vegetație, cu tot cu cutremurele de pământ, cu mișcările de revoltă ale Naturii, în general, cu pandemiile care ne decimează populația, suntem răspunzători de astfel de dezastre, dacă nu fizic atunci moral, chiar și numai pentru că noi, doar noi, avem capacitatea de a judeca, de a stabili vinovății și responsabilitățile, drepturile asumate.

Planeta aceasta ne-a fost încredințată nouă, cu toate cele ascunse și cu toate cele vizibile. Dacă se întâmplă ceva, singurii vinovați și răspunzători nu sunt alții în afara noastră. Noi suntem aceeași de la nașterea primului om și până la moartea celui care este sortit să stingă  lumina când pleacă. Măcar aici să dăm un exemplu de responsabilitate. Să nu lăsăm lumina aprinsă, când nimeni nu o va mai folosi!

ADI CRISTI