24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Unul dintre cei mai în vârstă intelectuali români, Mihai Șora, rămâne o flacără vie a dialogului, a disputelor de idei, ceea ce îl face mai viu decât vârsta pe care o onorează. La 104 ani filosoful nu dă semne de oboseală, rămâne parcă sculptat în vârstă, purtându-și pălăria prin lumea din imediata sa apropiere.
Mihai Șora a ajuns simbolul rezistenței, a trecerii nu prin mahalaua vieții, ci direct prin inima acesteia, așa cum mai trece cuțitul prin brânză.
”Mă întristează nespus să văd atâția români în care s-a așezat și huzurește ura.
Ura aceasta nu este o abstracție despre care scrii cărți cu ample note de subsol, teoretizări abile, suport pentru analize sociologice. Este un sentiment mai adânc, mai complex, ale cărui rădăcini ar trebui căutate în altă parte decât în biografia urâtorilor, deși nu poți să nu te întrebi de unde vin asemenea oameni, din ce familii, cine i-a format, cum de au crescut atât de strâmb.
Și cum de simt nevoia să-și afișeze pe piept care un portret de dac, care tricolorul, o propoziție din Petre Țuțea sau din Octavian Paler, icoane ori trandafiri.
Știm că facebook’ul – instrument de comunicare (tot mai rar de comuniune) – este o cutie de rezonanță, iar a-ți cultiva mica grădină (când, în orice ceas al zilei și al nopții, ea este sălbatic cotropită de obscenități, de rânjete, de insulte și – în ce mă privește – de Pauker, Paucăr, Paucher) devine tot mai cronofag, laborios. Plivești buruienile, le dai la o parte o vreme, dar ele apar și apar, de niciunde. Am studiat fenomenul trollilor, am citit studii despre fabricile intoxicării, i-am ascultat pe cei ce ne explicau savant că „suntem în democrație“ și avem „datoria“ de a-i accepta și pe nefericiții agramați care ne insultă.
Dar impasul în fața urii a rămas același, ca un pumnal în creier”, a scris filosoful.
O întoarcere în timp ne-ar putea aduce cu picioarele pe pământ, în locul în care am început să gândim cu mintea alesului nostru, noi fiind de fapt părăsiții momentului. Fără noi a început lumea asta din stradă, să nu-i mai pese de nimic, să fugă de noi, să se îndepărteze într-atât încât în cele din urmă am devenit puncte din ce în ce mai mici, din ce în ce mai îndepărtate până la înstrăinare.
Ura a rămas singura părere de rău care ne aduna, care ne făcea viața plină de sens, plină de acea motivație datorită căreia ne sculam cu dimineața în cap. Ne sculam, iar după cafea, asemenea drogaților, luam ziua în piept depășind spațiul căminului, înspre necunoscutele ceasuri ale zilei.
Nimeream după câteva încercări sau dintr-o dată pe drumul care ne adunau față în față, care ne puneam unul de-a curmezișul celuilalt, încleștându-ne în nemiloasa confruntare pe viață și pe moarte, fără ca să știm pentru ce sau pentru cine ne dăm viața. Totul e ca noi să fim mulțumiți că am primit lovituri mai puține decât am dat. Cel care dă cele mai multe lovituri, acela poate fi considerat învingător, acela poate să aibă pretenția de a face regula jocului.
Vrem sau nu, ura ne domină, ura ne subțiază, ura ne înalță, cum doar pasărea mai știe să-și deschidă aripa, astfel încât vântul să nimerească sub ea, inventând zborul și o dată cu el taina care ne ține minte și ne ucide sau ne ferește.
Ura nu are cum să fie constructorul zigguratului sau arhitectul liniei orizontului. Ea nu poate decât să ne spulbere, mai tare sau mai încet, astfel încât în urma noastră să nu rămână nici măcar acel nor de praf care să ne aducă aminte de ultima noastră călcătură.
Avem datoria ținerii de minte. Șansa de a exista în cele din urmă prin amintire. Să ne redescoperim în faptele săvârșite sau în cele desăvârşite.
Adversarul ia chipul dușmanului până la moarte, neexistând nici o clipă de liniște, de împăcare, de la împăcarea sufletească la aceea în urma căreia se dau cep butoaielor.
Din ură nu se poate naște decât ură. Ura față de semenul tău nu are drum înapoi, nu poate fi pusă cu urechea pe pământ să simtă cum se mișcă pasul și tăcerea, liniștea și împovărata dezmierdare uitată încă din fașă.
Ura naște demoni, iar demonii nu respire decât prin arsura sufletului scos la drumul mare, acolo unde se există și dincolo de moarte prada și sălbaticul criminal.
ADI CRISTI
