NAȘTEREA DE DUPĂ MOARTE

Nu te bucura de răul altuia. Nu dori moartea nimănui, așa cum  nu ți-o dorești pe a ta. Despărțirea de viață să fie ultima ta încercare pe care o tot amâni sine die. Moartea există, așa cum există și viața în fiecare dimineață. Când nu mai există pentru tine o nouă dimineață, atunci e semn de cădere în moarte.

Moartea nu doare. Moartea este imobilă, înghețată, de piatră. Cu ea poți să mergi în eternitate. Nu mai contează dacă o iei pe jos sau dus prin măruntaiele pământului. Nu mai contează dacă ai prefera zborul de pasăre sau pur și simplu imaginația veșniciei, care te

ține minte atât cât cei care rămân la suprafață te țin minte sau te descoperă că ai exista vreodată. Veșnicia ta începe după moarte, ceea ce mă face să cred că nu poți fi veșnic în viață. Ai nevoie de o moarte care să te înveșnicească.

Și, totuși, moartea ne sperie, ne face să o amânăm motivând această tragere de timp într-un mod penibil al spaimei care se instalează în noi, atunci când ne apropiem de margine prăpastiei, acolo unde viața se subțiază, se subțiază, până la prăbușire.

Căderea în hău este de fapt despărțirea de viață și întâlnirea morții cum am intra într-o altfel de lume.Nu știm cum arată, nu știm dacă există, așa cum nu putem să știm dimensiunile care ne sunt rezervate. Post factum este o întoarcere care ne târâie după viața povestită de cei care rămân deasupra noastră, care ne privesc cum umbrele ne mai întovărășesc pe ultimul drum. Cei rămași în viață nu ezită să-și repete  în gând sau chiar șoptind celui de lângă el: „Despre morți se vorbește doar de bine” Oare de ce să vorbim doar de bine, când cel despre care vorbim  nu ne mai aude? Există un respect al precauției? Sau poate nu suntem încă siguri dacă cel plecat chiar nu ne mai aude?

A murit Ion Caramitru. Este ca și cum ai exclam că a murit o parte din noi. Din partea noastră cea mai vie și cea mai fără de moarte, acolo unde Ion Caramitru s-a alăturat marilor noștri actori, marilor noștri descoperitori de poezie veșnică. Moartea lui Ion Caramitru a redeșteptat orgoliul celor rămași în viață, dar și impostura lăudăroasă a celor care chipurile au stat  de-a stânga sau de-a dreapta Marelui Actor.

De fapt, Ion Caramitru nu a fost doar Actor (scris chiar cu majuscule), atâta timp cât pe umerii  lui s-a ridicat conștiința națională a poporului. Prin glasul său, dar mai ales prin geniul său, s-a înălțat limba română, cu toate sensurile cuvântului descoperit de actor, după ce Poetul a reușit să-și nască nemurirea.

A murit Ion Caramitru – este știrea care ne-a lovit frontal, care ne-a făcut să exclamăm că nu se poate. Este de neconceput o astfel de realitate. Nimic nu ne face să dăm credibilitate acestui anunț. Pe Facebook se mai fac astfel de glume sinistre. Glume proaste și greu de crezut. Dar, o astfel de știre a fost difuzată și de mass media națională, unde regula de aur a știrii este să fie verificată din trei surse independente una de cealaltă. ȘI, iată, inevitabilul a fost conformat ION CARAMITRU A MURIT. ȘI nu a murit doar el, Actorul. A mai murit o conștiință națională, IVAN PATZAICHIN. Uriașul care a demonstrate că atunci când câștigă un român, fie el și fiu al Deltei, nimic nu este întâmplător. Tot el a demonstrat că viața trăită la dimensiunile superlativului nu se sperie de moarte. Nu poate fi învinsă de moarte, oricât de tragică ar părea acesta la prima vedere, la prima citire a veștii.

Într-o duminică doldora de doliu, românii au fost izbiți din toate părțile de prăbușirea a două legende până mai ieri vii. Două legende în jurul cărora românii și-au construit modul de a fi, reușind să aprecieze, în termenii cei mai sofisticați și în culorile pastelate ale toamnei de azi, tot ceea ce valoarea ne comunică firesc, pașnici și demn de ținut minte. Doar astfel putem să spunem că facem parte din lumea rafinată a celor mai puternice idei despre țară, idei în spatele cărora se ridică verticalitatea poporului.

Într-o astfel de înălțare nu discursul politicianului contează cât mai ales contează sunetul fără cuvinte chiar, produs de fibra originală a sufletului poporului român, în cazul nostru.

Dumnezeu să vă aibă în pază, așa cum și voi l-ați păzit pe Dumnezeu în tot ceea ce ați făcut pe pământ, în aer, pe apă și mai ales în tăcerea necesară sedimentării sentimentului naţional. Poate aici să fie secretul înveșnicirii. Tăcerea de după este rodul reflexului acordării acelui timp necesar nașterii de după moarte.

ADI CRISTI