MAI VEȘNICĂ DECÂT MOARTEA

Moțiunea sau emoțiunea. Cade guvernul sau cad frunzele toamna. Gândesc, deci exist. Suma viciilor este constantă. Cântec de pagubă sau cât mă costă o rumbă. Sarea în bucate sau bucile desărate. Florile sunt pe câmp, ura drăguța mea, țăranul e pe câmp.
Cade guvernul, ce bine-mi pare! „În grădină am o floare. S-o tai se strică, / s-o las mi-e frică / că vine altul și mi-o ridică”.
Astfel începe nebunia.
Nebun este cel care mai rămâne în picioare. Nimic nu mai rămâne valabil în dimensiune și echilibru după ce trece taifunul, aruncă totul de-a valma.
Vorbim despre Cîțu mai mult decât păstrăm preacuvioasa tăcere.
Pe astfel de vorbe păcatul se pune-n genunchi și vrea să se plimbe cu capul plin de ninsoare. Cîțu e mai mult decât poate să cuprindă făptura umană.
Mai mult decât cîțcăitul din ziua de mâine zgârie aerul până la piatră. Atenție, cade muntele! Se prăbuşesc stâncile din cauză de iarbă crescătoare. Orban e orbul care știe doar să strige, așa cum Iohannis știe doar să tacă. Să o facă pe-a mutul. Să crească mai mult decât ajunge să fie pulsul mortului, pierdut în lumea cealaltă.
Barna e o simplă iluzie. Cu un chichirău viteză și cu un cioloș distanță până la marginea beznei. Au încercat lehuzele să-și vândă pruncii, dar nu au dat decât peste vânzătorii de sclavi. Cine să ia copilul de țâță pentru a-l pune la treburi murdare, în gospodărie?!
Există tot felul de oameni, rotunzi, pătrați sau chiar mai lungi decât ar putea fi lungimea.
Avem nevoie de cântec. Un cântec de leagăn și unul de dus cămila la apă.
Dă-mi Doamne puterea de a nu adormi în picioare, așa cum ai dat unora dintre noi slăbiciunea de a cunoaște înfrângerea cu gust de pelin.
Nichita prefera acest vin pentru că îi făcea gura pungă, iar în pungă reușea să adune cuvintele scoase din uz și puse în ordinea lui „haidem să ne haidem”.
Haide, să mai facem un pas! Un pas următor, din care Iohannis a scornit povestea ”pas cu pas” A început să ne plimbe de mână. Prin parcuri sau pe apă, prin pământul reavăn de dinaintea uitării.
Așa au fost uitați Iliescu, Constantinescu, Băsescu… Așa va fi uitat și Iohannis, dar și următorul cotrocenizat…Acesta este blestemul președintelui vizibil doar în timpul său. A omului care nu face mai mult decât îl lasă timpul prezent.
A gândi în viitor nu este un exercițiu la îndemâna celui care nu are grijă de trecutul său. Cîțu nu poate fi un vizionar atâta timp cât nu are habar de ce-i va apare de dincolo de orizont, neștind cu arată un catarg, un coș de vapor.
Nici Orban nu știe, nici Barna nu știe, cum nu știe nici Cioloș să despacheteze viitorul dintr-o mototolită hârtie.
Poate Chichirău să ne învețe care este drumul de la bine la rău, fără ca să existe hărți de învățat, ce ar putea să ne readucă din nou la stat. Fără ca acel stat să fie unul paralel sau unul secant, cu părul fixat cu gel.
Cu siguranță că domnița își învârte pe deget același inel, rotunjit de parcă ar fi fost frecat cu șmirghel, dar care de fapt a fost corodat de lacrima neputinței și saltul mortal de la femei la bărbat.
Moțiunea sau emoțiunea. Cade guvernul sau cad frunzele toamna. Gândesc, deci exist. Suma viciilor este constantă. Cântec de pagubă sau cât mă costă o rumbă. Sarea în bucate sau bucile desărate. Florile sunt pe câmp, ura drăguța mea, țăranul e pe câmp.
Cade guvernul, ce bine-mi pare! „În grădină am o floare. S-o tai se strică, / s-o las mi-e frică / că vine altul și mi-o ridică”.
Astfel începe nebunia.
Nebunia de a fi ascuns după propria noastră umbra, fără ca să știm care din noi face parte din viață și care din noi lucrează deja în contul veșniciei.
Mai veșnică decât moartea ce ar putea fi?
ADI CRISTI