24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Începem să fim puși, să fim coborâți, cu picioarele pe pământ. Suntem pur și simplu prăbușiți cu tot cu izbitura violentă din înaltul cerului poveștii politice, în care de patru luni am fost obligați să levităm.
Gata cu alegerile de partid, să ne suflecăm mânecile și să pornim la treabă. Este timpul de muncă! Ura drăguța mea, tractorul e pe câmp! Cu mânecile suflecate, cu inima dezbrăcată de orice emoție pasageră, suntem gata să ne luăm somnul în piept și să trecem la treabă, să fim cât se poate de vigilenți și de prezenți în toate cele ce sunt (și mâine vor râde sub Soare).
Covid 19 redevine condamnarea noastră la moarte!
Dintr-o dată, când ne-a fost luată și jucăria alegerilor, ne-am trezit jucându-ne în țărnă cu ce am mai găsit noi, dezbrăcați fiind, încercând astfel să dăm mâinilor funcții de mult uitate.
Ca prin minune am redescoperit funcția „lăbuirii”, ceea ce ne-a dus în pragul paroxismului multilateral dezvoltat, moment în care am dat țării, nu „cât mai mult cărbune”, ci o parte masivă din inconștiența noastră de popor alienat, dornic să meargă înainte, fără ca acest sens să fie altul decât cel care ne-a dus în străfundul prăpastiei. Este adevărat, un astfel de loc cu valențe benefice emoției nu este de ici de colea, el poate să ne blocheze simțămintele și ne poate arcui peste timp asemenea unui curcubeu care începe din tipuri imemoriale și se termină în acel viitor greu de atins de noi înșine. Se spune că trecutul nu mai avem cum să-l modificăm, doar că viitorul face parte din aspirațiile fiecăruia de a-l influenţa, chiar dacă un astfel de deziderat nu are nimic în comun cu povestea realității. Vrem să construim acel viitor luminos, dar de când ne tot chinuim să înfăptuim acest proiect suntem pur și simplu uitați în dezacordurile dureroase ale timpului prezent.
Trece peste noi acest timp fără ca să avem o reacție benefică speranței că ne va fi mai bine, că vom reuși să depășim acest impas din care nu mai găsim scara de mătase, nu mai găsim ieşirea din labirint și nici întâlnirea cu Minotaurul nu va mai fi posibilă. Riscăm să fim astfel izolați în propria noastră neputință, să nu mai ajungem la cer nici măcar cu privirea.
A doua zi după măcelul politic ne-am trezit într-o baie de sânge, de trupuri sfârtecate și țipete cimentate direct pe aer. Ne trezim în spital, fără să fi mers pe picioarele noastre acolo, chiar dacă la TRIAJ ne-a fost înregistrată data și ora când Salivarea ne-a adus la ATI.
Vrem sau nu vrem covidul ne strânge de gât. Ne ia și ultima suflare de aer din plămâni, încercând să ne dicteze o temă pentru acasă în care se vorbește despre cât de mortală poate fi această pandemie aflată la al patrulea val.
De această dată, nu mai avem cum să vorbim despre „ce e val, ca valul trece”, decât în măsura în care acesta, valul, face parte din dezlănțuirea uraganului.
În același timp viața merge înainte, dacă se mai poate spune și așa, gândind că înainte ni se arată doar groapa proaspăt săpată. Acesta să ne fie viitorul luminos, chiar dacă lumina provine doar de la lumânarea aprinsă, să nu ne speriem de întunericul beznă?
Vrem sau nu avem de mers mai mult pe jos decât cu mașina, chiar și numai pentru că aleile sunt strâmte, dar suficient de late, pentru a asigura un singur sens de mers, căci, din astfel de locuri, nu se mai întoarce nimeni sau cei care se întorc o fac doar în gândul și amintirile celor care i-au petrecut pe ultimul drum.
În afara gropi viața încearcă să nu ne intimideze, iarna care va veni se pregătește să fie iarnă, germanii și-au ales, la rândul lor, cancelarul, Putin a trăit în sălbăticia îndepărtatei Siberii, câteva zile, unde a vânat și pescuit, unde a înnoptat în cortul dotat cu un șemineu adevărat. Peste această planetă albastră se mai lasă noaptea, fără ca cineva să înțeleagă de ce…Joe Biden se joacă cu America, trecând-o prin monturile degetelor de la mână, în timp ce, cu cealaltă mână, nu ezită să semneze pentru viitorul luminos al omenirii. Același viitor luminos care în ultimul timp ne tot intră în ochi, aducându-ne în incomoda poziție de a sta cu Soarele în ochi!
Vrem sau nu, avem în spate o umbră care ne acoperă și care începe să se confunde cu întunecimea pământului, cu imaginea bidimensională a planetei în care respirația ajunge să fie principal monedă de schimb a vieții pe pământ.
ADI CRISTI
