CINE SARE, SCAPĂ

 

Ne jucăm de-a guvernarea, ne jucăm de-a pandemia.

Ne jucăm de-a vaccinarea, ne jucăm de-a nemurirea.

Murim la îngrămădeală.

Vedem și simțim cum moartea ne bate la geam,

gândind că-i vom deschide, prin sunetul de clopoțel,

sunet cristalin care vestește venirea lui Moș Nicolae sau a lui  Moș Crăciun.

Liberalii dansează după cum au început să le cânte social-democrații.

În cele din urmă au ajuns la mâna ciumei roșii.

Geaca lui Klaus Werner Iohannis flutură asemenea unui stindard deasupra ipocriziei.

Suntem liberi, dar legați de interesele ascunse cu lanțurile din care nu mai putem scăpa. Nimeni nu încearcă să ne cucerească,

nimeni nu mai crede în nici un fel de atac la baionetă.

Suntem atacați doar în închipuirea noastră,

doar de acele hulpave și feroce stări

din care reușim să scoatem la margine de drum

nefirescul sunet,

în trupul căruia găsim, la o minima căutare,

un posibil viitor care ar trebui să sune bine.

Viitorul sună bine – este îndemnul în care ne regăsim cu tot cu ceea ce ne reprezintă:
dorința de a fi mai mult decât reușim noi să demonstrăm că suntem.

Avem ceea ce alții nu au sau nu reușesc să descopere că au, forța cu ajutorul căreia ne separăm de dușmănia fără margini sau de adversitatea prin care ne prezentăm cine suntem, dar mai ales ce vom reuși să facem. De făcut, la modul real, nu prea facem nimic sau, după cum ne atenționează bătrânii, cei trecuți prin viață, nu facem nici cât „o ceapă degerată”. Suntem prinși de realitate ca într-o menghină astfel încât țipătul nostru de durere să nu poată fi confundat cu evadarea din realitate. Rămânem păstrătorii durerii ambalată în același țipăt care ne duce de mână printre vecini, prieteni sau chiar dușmani, oferindu-ne șansa de a fi mai reali decât realitatea, astfel încât fiecare  pas făcut înainte să fie bine înfipt în pământ.

Printre noi se plimbă în voie noul virus care ne-a scos peri albi din cap, de parcă am fi devenit în toți acești doi ani de supraviețuire mult mai înțelepți, mult mai dornici de gesturi de ținut minte.

Suntem mai vii decât ne dăm seama că suntem, mai aproape de sărbătoarea care vine implacabil peste noi, acea inevitabilă și iminentă Lună a Cadourilor ne face să nu mai simțim fierul fierbinte al  chinului din care ieșim marcați de neputința riposte. Singura reacție, prin care am demonstrat de-a lungul timpului că suntem în stare, a fost acel atac cu ”o haină în plus”, fără de care mulţi dintre noi  nu ar am fi ieșit din iarnă.

Acum, din nou ne punem această întrebare: Cine va ieși din iarnă? – sugerându-ne unul altuia singurul răspuns credibil: Cei care vor fi cuminți!

Constantin Brâncuşi și-a imaginat în piatră cum ar trebui să arate ”Cumințenia pământului”. Noi, în carne vie, în carne mișcătoare, ne-am imaginat această aplecare după curbe line, că există un cap plecat, care să nu supere, care să nu tulbure, ce lasă loc de trecerea, astfel încât sabia să nu-l taie. Să rămână în continuare o prelungire a trupului, să rămână dătător de speranță și de continuitate, astfel încât viața să nu sufere nici o sincopă. Viața să rămâne coala alba de hârtie pe care fiecare răsuflare scrie povestea faptelor  celui care respire.

 

Ne jucăm de-a guvernarea, ne jucăm de-a pandemia.

Ne jucăm de-a vaccinarea, ne jucăm de-a nemurirea.

Murim la îngrămădeală.

Vedem și simțim cum moartea ne bate la geam,

gândind că-i vom deschide, prin sunetul de clopoțel,

sunet cristalin care vestește venirea lui Moș Nicolae sau a lui  Moș Crăciun.

Atenție, urmează guvernarea PSD-PNL cu peronul pe partea stângă! Deocamdată nu se închid ușile. Cine sare, scapă!

ADI CRISTI