Pe ultima sută de metri, putem spune că ne-am descurcat și de data aceasta. Am ieșit la liman. Am văzut cu ochii noștri ”lumina de la capătul tunelului”. Avem câteva zile necesare respirației prin care să reușim să ne povestim unul altuia cum ne stă cu ochii deschiși, fără ca aceștia să fie și imobili. Trece pe lângă noi vocea care a vorbit în deșert ca și cum ar trece destinul fracturat în tot atâtea fragmente aduse la acel numitor comun care ne face mai credibili și mai plini de speranțe. Speranța ne rămâne ultima alegere, de această data ea alegându-ne pe noi, cele mai derutate și mai neinspirate tăceri, gândind poate că astfel vom reuși nesperata îmbogățire a celor pentru care „tăcerea este de aur”.
De fapt, avem nevoie de răbdarea care se adună clipelor de viață derulate în aceeași dinamică pe care nu este bine să o refuzăm, gândind că astfel reușim să ne acomodăm mersului înainte.
După o întreagă derută, după o nesperată aducere a vieții pe același prag, iată că suntem provocați să ne luăm în seamă la modul cât se poate de simplu, cât se poate de firesc, oferindu-ne acea clipă de aur de limpezire. Începem să gândim și să acționăm cu propriile noastre cuvinte, cu propriile noastre păreri, eliberându-ne de angoasele care nu de puține ori ne-au ținut de mână, întovărăşindu-ne în cele mai tenebroase spaime existențiale.
Se apropie Ziua Națională a României. Chiar dacă aceasta se va întâmpla peste o săptămână, suntem îndreptățiți să vorbim despre ea acum, de acel aer al lucrurilor întâmplate, știind că jocul zilelor săptămânii ne eliberează de restricția numărătorii. Din șapte zile doar cinci sunt zile lucrătoare, în momentul în care numărătoarea respectă enumerarea zilelor săptămânii, începând cu ziua de luni și terminând cu ziua de vineri. Atunci când enumerarea este stricată de celelalte două zile libere ne aflăm în situația de a mai da o Hotărâre de Guvern care să ne ofere șansa unor vacanțe nesperate, dar incitante, chiar și dacă în acea plombă cu ziua liberă adăugată se regăsește admirația salariatului față de guvernanții, care au decis continuitatea zilelor libere în favoarea timpului liber al salariatului.
Prim ministrul Nicolae Ciucă nu uită sau nu ar trebui să uite că personajul principal al demersului său guvernamental este cetățeanul. Programul de guvernare se face în numele binelui acestuia. Tot timpul este necesară această invocare a priorității astfel încât nimeni să nu mai creadă că obiectivele guvernării sunt altele decât cele ale binelui făcut pentru și în numele cetățeanului.
Se apropie de fapt Sărbătorile de Iarnă ale căror efecte pot hipnotiza clipa, pot să scoată din noi îndărătnicirea și starea de agresivitate, punându-ne în situația anestezierii violenței prin intermediul bucuriei de a oferi, de a face cadouri, de a da binecuvântare vieții desprinsă parcă din basmele cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene. Moș Crăciun intervine ca un personaj credibil și adevărat, cel care ne pune pe genunchii săi, reîntorcându-ne copilăria în poziția darurilor oferite pentru poeziile și cântecele oferite la schimb.
Sărbătorile de Crăciun devin astfel o întoarcere în timp, o intrare prin ușa principală a normalității, ușă care îți permite să intri în casă, acolo unde există un Brad de Crăciun, cel care adăpostește darurile destinate celor dragi, dar și celor care sunt străini nouă, dar care se vor bucura poate mai mult decât ai noștri în momentul în care vor fi chemați să-și ridice cadourile nesperate și neștiute.
În postura acestora ne putem afla toți, ne putem rândui toți, atâta timp cât existăm în toate ipostazele care ne-au fost date să le întruchipăm. De la sărac la bogat, de la școlit la analfabet, dar care toți aveau peste ei aura lui Dumnezeu, cu a sa iubire dumnezeiască revărsată sub formă de mir și de iertare divină în astfel de zile prevestitoare a Nașterii Fiului lui Dumnezeu.
Suntem deja liniștiți și mai ales împăcați cu gândul de a merge înainte, de a duce în continuare lupta cu necunoscutul și cu necunoașterea, cu dreptul fiecăruia de a trăi în consonanță cu gândurile sale, cu aspirațiile sale, astfel încât viața să rămână ambiția lui ”mai bine”, care ne dă dreptul de a spera la fericirea vieții de aici, mult mai dinamică și mult mai prezentă în apropierea noastră decât înghețata și nemișcata viață de apoi.
ADI CRISTI