MOARTEA – SINGURA CARE MOARE

 

Începem o nouă zi a Necuratului. Cel puțin așa se zice. Ziua în care Dracul își face mendrele. Ziua plină de compromisuri, plină de căderi și mai ales de suișuri, ziua care nu mai aparține nimănui. Începem ziua de 13, ziua de luni, ziua în care ghinionul se află la ordinea zilei.

Începem să ne simțim siguri. Să fim din ce în ce mai descurajați, mai plini de căderi și de compromisuri. Vrem să ne luăm viața în propriile noastre mâini, dar fără ca să ne eschivăm de responsabilităţile de a da seamă  atunci când greşeala nu ne mai dă voie să facem pasul înainte.

Chiar dacă acest nou început este etichetat de la început să este locul ghinionului, avizați fiind poate fi și lecția de salvare, lecția prin care voința noastră ne ține în brațe, obligându-ne la o maximă de atenție, astfel încât fiecare pas nou să nu mai fie sortit eșecului, doar pentru că el nu a mai fost făcut.

Noutatea nu mai poate fi scuzată, dedată eșecului, ea trebuie să fie luată în serios și supusă analizei atente și responsabile a celui care se vede îndreptățit să fie vinovatul eșecului, dar și a succesului garantat.

Un nou început poate fi o acordare de șansă în spiritul Crăciunului, putem spera, moment în care încercăm să luăm totul de la început sau pur și simplu să fim cât mai aproape de șansa de a câștiga nesperata victorie, de a da voie succesului să ne strângă în brațe, astfel încât parte din noi să cunoască miracolul bucuriei.

Avem nevoie de acest tip de încredere construit pe scheletul solid al cutezanței, al dorinței de a ne lua în seamă, așa cum avem nevoie de cântecul de leagăn al somnului odihnitor, păstrat în surdină, acolo unde se adună și marile secrete ale lumii.

Avem nevoie de libertatea de a alege, așa cum avem nevoie de toate libertățile unei democrații viabile. Nimic nu ne poate înlocui dreptul fiecăruia dintre noi de a ne exprima voința de a fi mai presus decât ne este viața noastră cea de toate zilele. Pentru ea trebuie să luptăm, pentru ea putem greși, doar atât cât să ne dăm seama că a greși face parte din a învăța ce  nu trebuie să mai greșim. A greși este omenește, așa cum a ierta este creștinește sau, mult mai mult, face parte din procesul creației. Nimic nu poate fi conceput în afara greșelii care ne învață, care ne ajută să facem pasul înainte. Niciodată pasul acesta nu poate fi tremurat, nu poate fi făcut în afara drumului, fără ca firească nesiguranţă să nu ne poarte pe buza prăpastiei.

Avem nevoie de acest nou început așa cum mai avem nevoie din când în când să rupem foaia maculatorului, pe care am umplut-o cu încercări, cu nesiguranța noastră de a scrie corect, de a desena fundația vârstei, pe care  nu ezităm să ne ridicăm noua înălțime.

Superstițiile fac și ele parte din firescul cotidian al unei zile normale din societate. În spatele lor se nasc veşnicele supoziții, scenarii, exagerări, deturnări de situații, neadevăruri, falsuri și tot ce mai poate deturna atenția de la subiectele tabu ale vieții.

Ziua de 13 rămâne o zi a ambițiilor mai mult decât o zi a destinului implacabil. Doar cei mai îndărătnici, doar cei mai plini de ei reușesc să ignore și să depășească ne cuminţenia pământului.

Chiar dacă de fiecare dată suntem sortiți să depășim ziua Necuratului/Ghinionului, iscodind  cântecul care ne ducea de mână, un fel de balustradă datorită căreia reușim, în cele din urmă, să ne păstrăm echilibrul pe care artiștii îl au când evoluează dansând pe sârmă.

Există și acum acea șansă a celor care știu să se arunce în gol, atunci când saltul se termină, fără a fi mortal.

Suntem mult mai aproape de noi decât ne este povestea. Suntem, înainte de toate, cei care știu că un salt mortal este un salt reușit doar atunci când moartea este singura care moare, în timp ce săritorii  rămân adunătorii de aplauze, câștigătorii de plecăciuni făcute în semn de respect și nicidecum de umilință.

ADI CRISTI