24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ne întoarcem în timp. Din nou la proteste, revendicări, greve spontane. Dacă salariul întârzie cu o zi, atunci pac la protest. Nu mai este loc de întors. Nu mai este loc de înțelegere. Totul este acum pe bani, inclusiv relația frate/frate. Și, totuși, au trecut 32 de ani de când eram în stare să prestăm muncă în folosul comunității pentru o fărâmă de libertate, pentru un loc în față, să vedem și noi pe viu cum arată libertatea în starea ei pură. Nevoia de gesturi firești, simple, dar credibile ne ridică și ne adună umăr lângă umăr, devenind astfel forța care mu îngenunchează, forța care stă în picioare, oferindu-ne acel exemplu demn de urmat care ne scoate în stradă, care ne pune în băncile școlii, care ne ține umăr lângă umăr și ne lasă gândul să ne bucure, atunci când acesta stă la baza mărețelor înfăptuiri, făcute în numele bucuriei de a face, de a construi, de a bucura pe cei de lângă noi, în primul rând. Există o stare care ne multiplică. O stare care ne pune față în față cu gândul hotărâtor astfel încât, în cele din urmă, să ne dăm seama că cel care trece în fața noastră suntem noi, cei care ne întrecem pe sine, ne punem în postura celui care decide pentru a face, pentru a lua în seamă ridicarea din cenușă a Păsării Pheonix.
Ajunul este un summum de emoție. O stare în care fiecare din noi încearcă să fie mai bun pentru alții. Încearcă să-și pună întrebări, să afle răspunsuri, să se ridice din genunchi și să decidă în picioare. Există pentru fiecare din noi o astfel de stare, când decizia ne salvează prin memoria faptelor scoase în stradă, în ochii lumii, acolo unde numele nostru contează, nu atât prin rostire cât mai ales prin implicarea directă în miezul fierbinte al pasului înainte. Nu ne putem bucura decât în clipa în care prin vocea noastră ni se aude toată tăcerea. Atunci avem garanția că nu suntem singuri. Că alături de noi mai există cineva care ne ține de mână, care este dispus să ne ajute atunci când trecem strada și prin locuri nepermise, cum ar fi strada pasului înainte sau strada care ne duce în necunoscut.
Cade un fulg fără ca în spatele său să se încoloneze adevărata zăpadă, un fulg rătăcit, nimerit poate din lacrima înghețată a Colindătorului întru Hristos, cade un fulg și toți credem că ne așteaptă iminenta înzăpezire, dar ea nu poate fi decât acel tremur înghețat al fulgului de zăpadă.
Cade un fulg simplu și rătăcitor, cum doar un strigăt mai poate însângera liniștea aerului neatins de zăpadă.
Cade umbra și peste această cădere nu se mai așează nimic. O inimaginabilă zăpadă se rânduiește în chip de fulg de zăpadă și multe sunt mâinile ridicate spre el, dar nu pentru a-l atinge, ci pur și simplu pentru a-i ieși în întâmpinare.
Cade ochiul ațintit prin cătare și nimeni nu se mișcă, nimeni nu-și scoate căderea din trup. Împreună privim răsăritul în partea opusă în care Soarele a ajuns, târându-se pe coate, prin stufărișul acoperit de acel fug de zăpadă rămas iluzie de nepătruns.
Avem o nestatornică stare de cutezanță, un cântec de lebădă adus mai în față, cum cântă colindătorii Lerului Ler și restul se întoarce în tăcere, și restul se întoarce în gestul de ușoară mângâiere.
Cade un fulg, cade o stea, cade o frunză, cade o taină de peruzea. Vântul adie în ciocârlie, cerul se scrie prin arderea vie.
Iisus se naște, colindul paște în ieslea Crăciunului
Și sub blândețea vinului. Ia-mă de mână, firul de lână să-l trecem prin degete să-i ținem culoarea să nască pe el floarea, și astfel să fim și să povestim că am fost și vom fi trupul pe care vom scrii mărturia ocupării trecerii prin viață, trecerii în ghemul adunător de ață.
Și, totuși, au trecut 32 de ani de când eram în stare să prestăm muncă în folosul comunității pentru o fărâmă de libertate, pentru un loc în față, să vedem și noi pe viu cum arată libertatea în starea ei pură, Cum arată libertatea în starea ei pură?! Greu de precizat, chiar dacă am trăit cu ea 32 de ani. Nu ne-am dat seama cât de năbădăioasă și de imprevizibilă.
ADI CRISTI
