VIAȚA FĂRĂ DE MOARTE

Nașterea lui Iisus Hristos echivalează cu nașterea Speranței într-o  lume în care drumul devenise anapoda, întortocheat, fără ieșire.

De la Bunavestire din 25 martie și până la Nașterea din 25 decembrie creștinul a reușit să învețe cât de necesar este amestecul speranței în cântecul colindelor care vin să puncteze, de această data festiv, salvarea omenirii prin nașterea lui Iisus. Această Naștere este a unuia dintre noi, a alesului care și-a adus puterea jertfei la îndemâna muritorului pentru ca, într-un final, să se confunde cu viața întru veșnicia ei. Nimic nu este întâmplător. Totul este supus destinului implacabil de a fi, de a exista în același ritm „cu taina care ne apără”.

Implicarea lui Iisus Hristos în treburile curente ale omenirii este un plus pe care fiecare dintre noi, participanții, ar trebui să și-l însușească, ar trebui să-l gestioneze cu un plus de clemență față de ceea ce ar trebui să urmeze în plin anotimp de iarnă. „Iarna nu-i ca vara” a depășit de mult plaja umoristică, devenind deja mult prea dramatic, în contextul în care hohotul de râs chiar dacă nu și-a pierdut din savoare, el a demonstrat că nu poate să fie mai mult decât o banală destindere a trupului, prin inevitabilul hohot de râs.

Apropierea drept credinciosului de simbolistica Nașterii lui Iisus Hristos nu este o întâlnire în biserică, ci pur  și simplu ea se consumă în aer liber, în acea singurătate definită de relația pe care rugăciunea o poate stabili. Avem nevoie de acea taină a tăcerii întru Dumnezeu, de această construcție în interiorul căreia semnul crucii devine de fapt deschiderea gândului spre înălțimile Cerului.

Nimeni nu ne poate înlocui, așa cum nimeni nu ne poate ține  locul în fața Altarului, acest spațiu de taină sub formă de antecameră la întâlnirea cu dragostea dumnezeiască.

„Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece.”

Așa încerca Eminescu să împartă lumea de aici și de dincolo de infinit, oferindu-ne veșnicia sub forma darului de neprețuit. Am fost și vom fi părți ale unui întreg minuscul și totodată nesfârșit pe care doar visul îl mai poate salva de la încercarea de a scoate din cuvinte vinovăția de a fi peste toți și peste toate. Doar așa avem senzația că ne aparținem, doar așa avem senzația că facem parte din viață. Din aceeași viață pe care alții au părăsit-o, în timp ce noi, „nemuritorii”, credem că suntem de neatins.

De neatins rămâne să fie doar întinderea mâinii înspre necunoscut. Doar în acel spațiu avem strania senzație că buricele degetelor noastre ating ne cuprinderea sau spaima din întâmplarea nopții, a întunericului cel fără de conținut care ne inundă, care ne face să ne ținem răsuflarea, cel puțin până când vocea ni se zbate ca un zbor de aripi frânt.

Pe toată această întindere încercăm să ne cuprindem tot ceea ce am trăit, astfel încât să fim prezenți și în acele clipe în care am lipsit,  dorind cu ardoare să ne reparăm absența, să fim în ceasul al XII-lea prezenți ca și cum în lipsa noastră nu s-a întâmplat nimic deosebit sau, poate că, s-a întâmplat totul, ca un rest, după care nu a mai existat nimic.

Această taină care ne apără aparține necuprinsului din povestea vieții fiecăruia, stăpâni până la moarte de Nașterea Fiului, ca o cazemată în care nu ezităm să ne înghesuim, să ne păzim  de toate vicisitudinile vremurilor, lăsând urgiei dreptul de a alege și, mai ales, dreptul de a decide: cine, unde și când va păși mai departe.

„O, rămâi, rămâi la mine –/ Te iubesc atât de mult! / Ale tale doruri toate / Numai eu știu să le-ascult; // În al umbrei întuneric / Te asamăn unui prinț, / Ce se uit-adânc în ape / Cu ochi negri și cuminți; // Și prin vuietul de valuri, / Prin mișcarea naltei ierbi, / Eu te fac s-auzi în taină / Mersul cârdului de cerbi // Eu te văd răpit de farmec / Cum îngâni cu glas domol, / În a apei strălucire / Întinzând piciorul gol // Și privind în luna plină / La văpaia de pe lacuri, / Anii tăi se par ca clipe, /Clipe dulci se par ca veacuri.// Astfel zise lin pădurea, / Bolți asupră-mi clătinând -/ Șuieram l-a ei chemare / Ș-am ieșit în câmp râzând. // Astăzi chiar de m-aș întoarce / A-nțelege n-o mai pot…/ Unde ești, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”

Eminescu rămâne atent la cât de neatenți suntem noi, cei care ne îndepărtăm brutal de copilărie, așa cum ne îndepărtăm și de sensibilitatea noastră de a atinge în mângâiere fila de carte, tăcerea din poveste și, nu în ultimul rând, căderea genelor peste gene, atunci când povestea, chiar dacă nu s-a terminat, rămâne suspendată de acel somn care ne amăgește viața fără de moarte.

ADI CRISTI