24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Numai astăzi nu e mâine, ultima zi din an, ultima răsuflare a lui 2021, poate unul dintre cei mai dificili ani, cu creșteri și prăbușiri contabilizate până în ultima clipă. Despărțirea de Vechiul An se face, de fiecare data, cu bucuria atingeri Noului An, în care speranța reușitei în tot ceea ce se întreprinde „pe ultima sută de metri” ajunge să fie decontat în contabilitatea Noului An.
Avem nevoie de o astfel de despărțire în care îmbrățișarea, strângerea mâinii aduc cu ele semnificația bunei înțelegeri, a alegerii unui alt drum, care poate fi în prelungirea celui făcut până acum.
Avem nevoie de calea cea dreaptă, indiferent înspre ce dorim să ne îndreptăm, doar că aceasta ar trebui să fie din aceeași respirație, din aceeași gândire, din același destin. Nu putem să accelerăm despărţirea dacă prin mâinile noastre nu trece deznodământul, care ne ține într-o firească trecerea și petrecere a degetelor, fără ca acestea să obtureze firescul mișcării.
De cele mai multe ori aceasta se termină într-o continuitate ușor de înțeles atunci când curgerea se face în limbajul mângâierii, în prelungirea stării de bine.
Penultima zi din an este una dintre cele mai electrizante scurgeri de timp, în care cele 24 de ore au încărcătura întregului an, din care se scade ultima zi.
A rămas din vechimea comunistă o rană sângerândă și contestată cu aceeași părere de rău cu care am fost obișnuiți să ne petrecem pedeapsa despărțirii de liberate, de demnitatea de a fi român. Republica a îngenuncheat Monarhia, chiar dacă în acel moment ideea de monarhie domina spectrul politic al vremurilor. Încă nu aveam acea clasă muncitoare agresivă sau, mai corect spus, predispusă spre agresivitate. De fapt, clasa muncitoare s-a dovedit a fi una dintre cele mai docile forțe puse în slujba conducătorilor, chiar și prin acel blocaj inexplicabil al bunului simț. Chiar dacă Seneca a tot încercat să ne obișnuiască cu „ceea ce nu oprește legea, oprește bunul simț” suntem martorii unei accentuate deprecieri a acestui mesaj, cu atât mai mult cu cât de partea de remușcări nu mai acționează de cel care greșește. În aceste condiții se creează o mare confuzie ce pune la pământ cu palmele întoarse la ceafă pe cel asupra căruia se găsește vina de a nu merge cu dreaptă credință în calea respectului moralei care te purifică.
Am ratat destinul Monarhiei, fiind pur și simplu luați prizonierii clasei muncitoare, îmburghezită cu un comunism deformat și exagerat de la imaginea lui teoretică la tot ceea ce se întâmplă pe stradă cu viața de zi cu zi.
Cu siguranţă că dacă poporul român ar fi ales drumul monarhiei atunci am fi scăpat de cei 45 de ani de comunism în care România a fost închisă de influența Moscovei, adusă în România prin comisarii ei politici. Paradoxal, câteva sute de politicieni analfabeți sau cu școală atât cât să-i ajute să semneze, au reușit să învingă tradiția de peste 80 de ani de monarhie ce au transformat România într-o țară care se putea compara, în perioada sa postbelică, cu principalele țări europene.
Am fost puși la pământ cu o violență greu de înțeles, greu de gestionat și mai ales greu de depășit înspre acel orizont roșu, care pur și simplu ne-a marcat generații întregi de dezorientați. Am ajuns să fim pedepsiți fără drept de apel. Să ne conservăm vinovăția transmițând-o mai departe ca pe o ștafetă, ca pe o moștenire supusă trecerii dincolo de moarte, așa cum mai trec storurile de cocori dincolo de linia orizontului.
Am trăit aproape jumătate de secol încătușați de un regim politic lipsit de umanitate, blocat în incapacitatea de a înțelege cât de departe ne îndepărtăm de starea firească a lumii.
Am rămas cu ziua republicii, fără ca aceasta să fie o zi rușinoasă, decât în accepțiunea că am fost pur și simplu forțați să uităm tradiția monarhiei, acceptând forțați rigorile unei republici în care clasa politică de dinainte de 1989 a fost direct subordonată spiritului dictatorial.
De ziua republicii gândim cum ar fi fost schimbarea gărzi la Palatul Regal,
ADI CRISTI
