REGULA JOCULUI

O altă nebunie ne este dat să trăim. O altă dezordine vine să ne amestece, să ne adune și din nou să ne amestece, ca și cum am fi cărțile de joc ale magicienilor. Avem, sau nu avem treabă suntem în măsură să constatăm că trebuie să mai punem ceva la punct, că trebuie să mai reglăm un acord fin, în urma căruia să rezulte urletul de lup din mieunatul pisicii de apartament. Suntem puși în situația de a nu ne mai recunoaște și de a nu-I mai recunoaşte pe cei care cândva au fost aleșii noștri, cei care și-au asumat liniștea zilei sub formă de noapte tihnită. Dar cine să se mai odihnească, cine să se mai lase legănat de somnul rațiunii care se spune că naște monștrii?
Creșterea explozivă a valorii facturii la energie electrică (și nu numai) începe să pătrundă adânc în mentalul colectiv al celor care nu mai au soluții să se descurce, să iasă din această horă a neputinței, când veniturile lor sunt ridiculizate de deconspirarea banilor pe care ei reușesc să-i adune într-o lună de muncă, de dimineață și până în noapte. În timp ce factura la energie electrică este de 800 de lei/ lună, veniturile unei familii plătită din ajutor social nu depășesc 120 de lei. Iată cum într-o singură lună cu prețurile explozive, o familie rămâne datoare furnizorului 680 de lei, în varianta în care se renunţa la celelalte cheltuieli (mâncare, medicamente).
Dar, nu acesta este maximul pedepsei pe care un român va trebui să o gestioneze, când vedem că niciodată o năpastă nu vine singură. Putem constata că suntem atacați din toate părțile. Asemenea unei haite de fiare sălbatice suntem sfâșiați. Nu ne rămâne decât să simțim arsura mușcăturilor pline de ură, pline de sălbăticia celor care au uitat că sunt și ei oameni. Doar o anume conjunctură, pentru ei fericită, îi pune în situația de a nu fi și ei în rândul defavorizaților. În rândul celor care se confruntă cu imposibilitatea de a se mai numi om, ființă superioară, posesoarea unei gândiri constructive în care valoarea sa de om reuşeşte să amâne astfel de destine sălbatice și greu de acceptat pentru cel care știe că suprema valoare a acestei lumi nu poate fi alta decât aceea a solidarității umane.
Și, uite așa, sărim sau cădem din lac în puț, după ceea ce ne facem noi cu mâna noastră (vezi liberalizarea prețului la energie, fără a ține cont de gradul de suportabilitate a populației), se adaugă peste ce continua să facă noul coronavirus din viața noastră cea de toate zilele. Acest gen de instrucție cu oamenii puși față în față cu forma OMICRON a noului coronavirus amplifică spaima neexplicată în termenii ei credibili, astfel încât știri de genul 90.000 de infectați pe zi să ne chircească dacă mai era nevoie și de acest gen de îngrămădire în noi înșine.
Scandalul se generalizează. Atacurile devin mult mai agresive decât ne recomandă comportamentul anilor adunați în educație, în civilizație, în experiența convieţuirii în colectivitate. Suntem mult mai reduși, mult mai rezervați, mult mai înstrăinați. Ne-am pierdut dintr-odată spiritual lui ”a fi împreună”, rătăcindu-ne nu prin pădure, ci mai ales prin multitudinea capcanelor în care viața ne-a dat voie să nimerim.
Mergem din ce în ce mai repede, alergăm chiar, pe marginea acestui timp sălbatic și fără orizont.
Tot ceea ce ni se întâmplă poate fi supus judecății divine sau pur și simplu poate fi transformat în pedeapsă fără a mai ține cont de prerogativele instituţiilor care decid cine pe cine pedepsește. Justiția din Australia poate fi luată drept mărturie, în momentul în care ea poate fi îngenuncheată și chiar ridiculizată de un punct de vedere al unui ministru din guvernul australian.
Este incredibilă forța cu care monarhia constituţională a Albionului poate strica regula jocului. O decizie administrative, iată că este în stare să strice regula jocului.
ADI CRISTI