S-AU NUMIT EMINESCU

Ne apropiem de Mihai Eminescu. Fără pași adăugați, fără umbre coborâtoare. Ne apropiem cum se mai apropie o aducere aminte de timpul prezent. O facem tulburați de ceea ce ni se întâmplă, fără ca această provocare să însemne o schimbare de metabolism sau de condiții meteo. Este ca și cum am nimeri într-un alt moment al existenței noastre în care anotimpurile s-au schimba între ele, astfel încât după iarnă să nimerim în toamnă, apoi în primăvară, pentru ca pedeapsa să ne fie: o vară secetoasă și cât mai irespirabilă.

Întâlnirea cu Mihai Eminescu devine pedeapsa mult așteptată, fără ca noi să dovedim o aplecare spre masochism sau spre acea automutilare, în urma căreia durerea să fie ocolită. Îl aducem pe Eminescu alături de noi, fără ca să bruscăm aerul, fără ca mișcarea să provoace o cât de mica adiere. Eminescu pur și simplu apare ca o magie în centrul atenției noastre, cel puțin de două ori pe an și de fiecare data marcând jumătatea: 15 ianuarie și 15 iunie. Nașterea și moartea. Vârsta de 39 de ani, la care a murit, fiind de fapt ultimul pas înspre 40 de ani, vârstă care l-ar fi ambiționat să-și prelungească zborul cu încă 40 de ani. Două jumătăți în care Natura reușește să-și facă de cap, fie prin geruri năprasnice, fie prin inundații devastatoare. De fapt, acesta este Eminescu dat de trăirile spiritului său, în care odihna veșnică i-a oferit acest zbucium greu de strunit, greu de mângâiat.

Tudor Arghezi, în calitatea sa de înainteimergător al poeziei române, este obligat să remarce următoarele, atunci când a vorbit despre Mihai Eminescu, din postura învăţăcelului:

„A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte”, în timp ce marele critic George Călinescu, riscă o imagine ce a rămas întipărită în conștiința poporului român: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Și mulți au încercat să rămână memorați de Istoria Literaturii Române, vorbind despre Mihai Eminescu, exersându-și inteligența uneori cu mare succes, alteori la fel de penibil cum le-a fost opera.

Și, pentru că am adus vorba despre titani în lumea titanilor literaturii române, trebuie să recunoaștem și să încurajăm această idee, literatura română este ”una dintre cele mai tinere și mai de valoare literatură europene”. Astfel ne întâlnim cu una dintre cele mai mari figuri ale criticii  literare din secolele XIX-XX, Titu Maiorescu, făuritor de neam ”prin limba ce-o vorbim”.

Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii”, scria în studiul „Eminescu şi poeziile lui”, publicat în 1889: ”Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneştile .

Chiar dacă Titu Maiorescu a ezitat să scrie o prefață dezvoltată la ediția princeps a debutului eminescian, el își dă seama de gafa pe care a făcut-o din varii motive, revenind la ediția a IV-a cu adevărata prefață la Poesii, volumul prin care Mihai Eminescu certifică statutul de Poet Nepereche.

Ne apropiem de Mihai Eminescu. Fără pași adăugați, fără umbre coborâtoare. Ne apropiem cum se mai apropie o aducere aminte de timpul prezent. O facem tulburați de ceea ce ni se întâmplă, fără ca această provocare să însemne o schimbare de metabolism sau de condiții meteo. Este ca și cum am nimeri într-un alt moment al existenței noastre în care anotimpurile s-au schimba între ele, astfel încât după iarnă să nimerim în toamnă, apoi în primăvară, pentru ca pedeapsa să ne fie: o vară secetoasă și cât mai irespirabilă.

Eminescu n-a existat. Au exista mai apoi Marin Sorescu și înaintea lui, Tudor Arghezi, pentru ca, mai apoi, să existe și Nichita Stănescu și un întreg popor al poeziei  care, trebuie să recunoaștem, parcă este făcut după chipul !și asemănarea Teiului din Parcul Copou.

Și pentru că toate acestea / Trebuiau să poate un nume/ Un singur nume / Li s-a spus EMINESCU”.

ADI CRISTI

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.