UNIREA PROFUNDĂ

A doua zi după unire ar trebui să fie ecoul bucuriei întâmpinării țării mari, a țării de pe urma căreia poporul are ce să culeagă, vorbind despre aură și binecuvântare. ”Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română / Să-nvârtim hora frăției / Pe pământul României”
Unirea ne-a adus mult mai aproape de noi înșine, atât cât să ne cuprindă îmbrățișarea celui de lângă noi, chiar dacă acesta s-a dovedit a fi străinul care ne adună la piept sau rudele de sânge sau cele obținute prin alianțe.
Unirea face parte din tiparul sporirii încrederii în cât mai mulți, în cât mai eficienți și, nu în ultimul rând, în cât mai apropiați de convingerile noastre care ne adună, eliberându-ne speranțele sub forma zborurilor de porumbei.
Unirea garantează puterea, unirea sporește forța cu ajutorul căreia dezideratele istorice ale unui popor, de exemplu, se mută din zona prezumtivă în timpul prezent al faptelor, acolo unde există nu numai speranța înfăptuirii, cât mai ales, există tangibil timpul prezent al faptelor care contează prin efectele lor imediate.
„Iarba rea din holde piară! / Piară dușmania-n tara! / Între noi să nu mai fie / Decât flori si omenie!”
Există, trebuie să recunoaștem, „o piază rea” care ne pune la pământ, care ne ține cu tâmpla ocupată de țeava armei amenințătoare, chiar dacă aceasta face parte din armamentul nostru din dotare. Dușmănia devine principala cauză care ne pune în genunchi, care ne condamnă fără drept de apel la desființare.
„Mai muntene, mai vecine, / Vină să te prinzi cu mine / Și la viaţă cu unire, / Și la moarte cu-nfrățire!”
Într-o astfel de lume, moartea devine implacabilă, în timp ce viața ne pune în situația adăugării forțelor într-o generică adunare a ceea ce reușește să se adune, să fie o consolidare a tuturor așteptărilor, a cumulării forțelor, astfel încât să reușim o separare de tot ceea ce ne dezbină.
„Unde-i unul, nu-i putere / La nevoi și la durere. / Unde-s doi, puterea crește / Și dușmanul nu sporește!”
Acesta este secretul unirii. „Unde-s doi puterea crește”, mai ales când această asociere este impusă de amenințarea dușmanilor țării, a celor care doresc cu tot dinadinsul să ne calce pământul în picioare.
„Amândoi suntem de-o mamă, / De-o făptură și de-o seamă,/ Ca doi brazi într-o tulpină, / Ca doi ochi într-o lumină”.
Ideea de țară are acoperire în identificarea filiației, astfel încât să putem vorbi despre aceeași familie care să motiveze intimitatea gestului unirii.
„Amândoi avem un nume, / Amândoi o soartă-n lume. / Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate, /În noi doi un suflet bate!”
Identitatea se întinde dincolo de limitele firești ale soartei individuale ale aceleași familii când rudele de gradul I își asumă responsabilitatea chiar și pentru situația în care „În noi doi un suflet bate!”
„Vin’ la Milcov cu grăbire / Să-l secăm dintr-o sorbire, / Ca să treacă drumul mare / Peste-a noastre vechi hotare,”
Confruntarea se extinde la Natură, la râul care împiedică desenul unei singure țări, dar și a acțiunii în forță cu sorbirea Milcovului, a cprei secare ajută la creionarea drumului mare ”peste a noastre vechi hotare”.
„Și să vadă sfântul soare / Într-o zi de sărbătoare / Hora noastră cea frăţeasca / Pe câmpia româneasca!”
Într-un final se poate construi imaginea de sărbătoare a ”horei noastre cea frățească / Pe câmpina românească”, astfel încât să reușim a ne apropia de acea unire profundă, solidă și greu de dărâmat, unire care aduce în prim planul melosului popular.
ADI CRISTI