24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
CCR ne trage masca sub bărbie, când ieșim din încăperi la aer curat. O astfel de ineleganță aruncă în aer brațele celor grăbiți, astfel încât pentru câteva secunde nu ne-a mai rămas decât să ne întrebăm, la fel de mirați, ce a apucat-o și pe CCR, la ceas de relaxare a măsurilor sanitare, tocmai în momentul în care Rafila a început să dea cu pandemia de toți pereții. Relaxarea face parte din fluxul normal al încordării. Pentru a fi credibilă are nevoie de acest moment de respiro, în care pedepsiții simt că au aer în piept, că sunt lăsați să mai respire și la liber, fără a sta cu arama în ceafa potențialului contravenţional.
Din perioada în care cei care refuzau să poarte mască în aer liber, erau măcelăriți de organele de ordine, sub privirile înmărmurite ale trecătorilor, cei care nu înțelegeau de ce forțele de ordine trebuie să apeleze la violențe extreme față de cei care au fost descoperiţi în mulțime cu masca lipsă.
Legiuitorul ar fi trebuit să pună în aplicare decizia și așa întârziată a CCR, prin care să se elimine ambiguitatea provocată chiar de Curtea Constituţională, atâta timp cât în spațiul public se mișcă informaţia prin care CCR constată că purtarea măștii în aer liber este neconstituţională. Cred că o astfel de decizie luată de CCR este pe cât de nepregătită pe atât de imposibil de gestionat. În cele din urmă s-a constat un viciu tehnic, lipsa avizului Comisiei legislative. Atât și nimic mai mult, nimic care să atace esența medicală a măsurii.
Acest derapaj a reușit să provoace Încep să iasă la suprafață orgoliile și mai ales interesele celor din OMS, în momentul în care cercetătorii cu demnitate și probitate profesională nu mai vor să păstreze tăcerea, ieșind la ”vorbitor” pentru a informa publicul cum stăm cu omicronul. Care este rostul imunizării de grup, cine pe cine mai păcălește, dacă, totuși, există cineva care să se ocupe și cu așa ceva.
Cu sau fără mască mai există printre noi un pericol ce s-a dovedit a fi de extremă urgență, cu glontele pe țeavă. Rușii sau mai corect spus putinii și putineii, au mascat un pas înapoi, sugerând traducătorilor textul noi nu dorim război, noi dorim să ne îmbrățișăm și să avem fiecare grijă de urgențele celuilalt – indiferent de ce altceva s-ar fi putut înțelege. A fost o trecerea în revistă a momentului zilei, o încercare de înăbușire a orgoliilor care aveau ascunse și astfel de interpretări, dar care erau bine păzite, bine ascunse în „taina care ne apără”. Trebuie să acceptăm că fiecare clipă își are taina ei, că fiecare taină se revendică de la clipa ce adună iertarea sub formă de scut. Nu avem decât să ne împlinim visele în acest lac în care Luna se oglindește, iar noi, de pe mal, vedem fără să ne dăm seama ochiul viitorului, în irisul căruia sunt închise orice încercare de evadare și mai ales speranțele năruite sub formă de ruine curgătoare.
Imaginile apocaliptice sunt de fapt protecții ale coșmarului din care nu mai avem cum să ieșim, decât dacă din exteriorul nostru, va exista cineva care să ne trezească. Per total suntem prea tineri pentru a ne putea imagina cum arată prima zi de război, smulsă din ultima noapte de dragoste. Părinții, bunicii și străbunicii noștri ori sunt prea tineri, ori sunt prea bătrâni pentru a mai avea capacitatea de a ne povesti dramele prin care au trecut în ultima conflagrație mondială, acum 82 de ani. Puțini, foarte puțini sunt supraviețuitorii acelor momente de tristă amintire, care s-au născut atunci. Mult mai puțini sunt cei care având atunci vârsta de 20 de ani, astăzi devenind centenari, la 102 ani. Nu mai avem mărturii vii, care să ne povestească ce poate să însemne măcelul războiului, care ne-a lăsat fără părinți, care ne-a distrus casele sau ne-am ras de pe suprafața pământului orașele în care ne-am născut.
ADI CRISTI
