Deșertul buzelor tale

Simt cum deșertul mă soarbe

(doar apa mai poate să dispară

nedându-ne seama – iluzie desăvârșită…)

a ochiul care păstrează-n pupilele

formele femeilor oarbe

 

Mă întreb dacă a fost vorba de apă

de acel ceva curgător

ce face din Pământ planeta albastră

și din lacrimile tale – așteptări ascuțite

(înfipte adânc în obrajii

căutători de degete mângâitoare)

 

Simt cum barba îmi devine nisip

și nisipul – barbă deșertului crește

cum mai sunt podoabele înțelepților

cu palmele căutătoare pierdute

sau adâncite înspre esențe

 

În acest peisaj nemișcător

împietrit și neiertător

doar formele dunelor alunecătoare

mă face să cred

că și în moarte există mișcare

 

Și în moarte există cineva care să ne spună

că prin deșert nu te poți rătăci

chiar dacă totul se schimbă

de la o dună la altă dună

 

De parcă într-un deșert ar fi

mult mai multe deșerturi

fiecare cu misterul și legile lui

când totul s-ar multiplica

de la dispariția mea, la dispariția ta

 

Atunci ne-am regăsi mai neînsemnaţi

mai singuri în această imensă singurătate

pentru care nimeni nu ar mai plusa

pentru care nimeni

la tablă nu ne-ar mai scoate…

 

Am fi ceea ce suntem de fapt

două mâini bălăbănindu-se

doi pași împleticiți

în mișcări fericite

și o tăcere împrietenită

cu cele două firicele de nisip

pe buzele tale nimerite…