Și totul plutește înțepenit

Mai întristat decât poți tu duce

nu mă încumet să fiu

 

Afișez o mină pierdută, dar vie

ce-ți lasă impresia că sunt ceea ce scriu

și nu mai mult cum ar trebui

să-mi fie întristarea întinsă pe față

ca un strat gros de pământ

acoperit cu verdeață

iarbă, flori și de restul ce-a mai rămas

printre cruci și morminte în viață…

 

Doar tu mergând cu depărtarea în gând

doar tu răsfoită de patimile

care încet, încet ies din rând

prelungindu-te fără contur peste tot

prin aer, pe pământ

prin ochii mei umeziți

de vremea ținută închisă în cort

 

și totul plutește înțepenit

încremenit în strigătul și el înghețat

de parcă am fi jucăria stricată

aruncată copilăriei sub pat

 

Sunt ceea ce tu ai trebuit să-nțelegi

chiar dacă dincolo de această pedeapsă

oceanul cu deșertul sub tălpi

mă ține de mână

la trecerea ochilor  orbirii prin ceață.