Nimicul din nimic

Ploaia trece prin noi

cum mai trec gloanțele trasoare

(să fie văzute de la depărtări

de la adâncimi sau de dincolo de nori)

 

Ploaia are această putere de a ne aduna

unul în celălalt, unul în Unu

chircit și de nedezlegat

după care se întâmplă cu totul altceva

 

Răpăit pe creștetul dezgolit

ca o piele de tobă întinsă

din care ies sunetele înapoi

sărind, sărind…

ridicând parcă picăturile de ploaie

înspre cer, înapoi, în nori

și norii înapoi, înapoi…

 

Ploaia este și ea

un exercițiu de respirație

gură la gură,

picătură la picătură

puhoi de apă la rostogoliri brawniene

după care intrăm pe o altă poartă

într-o altă lume

cu o altă față, strigăt înghețat

lume dezbrăcată la pielea goală

în pocăință și rugă fierbinte

crescută ca o carne în jurul strigătului:

”Cu ce ți-am greșit Doamne,

de nu mi-ai mai lăsat nimic,

după o nebunească și păgână ploaie”?

 

Ploaia are această putere de a ne aduna

unul în celălalt, unul în Unu

chircit și de nedezlegat

până când

la o nouă trecere de ape

să nu mai rămână nimic:

Nimicul din nimic.